Lectura nu este un dialog cu autorul

Introducere

Pentru cei sosiţi mai târziu pe blogul meu, vă aduc la zi cu evenimentele: pentru că mă lamentam eu pe blog despre lipsa de reacţie la POEMA DESNUDA, Diana Coman a sărit să-mi explice care sunt aşteptările unui potenţial cititor de la un autor nou. Bucuroasă de dialog, i-am răspuns la fiecare întrebare şi nici a doua replică a Dianei nu s-a lăsat mult aşteptată. Dar cred că abia acum înţeleg că întreaga dezbatere se învârte în jurul relaţiei autor-cititor, aşa că voi încerca să lămuresc, în această postare, ce cred eu despre aceasta relaţie...

Autorul şi opera, două destine paralele

Diana, să ştii că îmi face mare plăcere dialogul cu tine.  Dar, crede-mă că el, indiferent de răspunsurile mele, nu va ţine în niciun fel locul lecturii. Ştiu, tu nu asta vrei, dar dialogul cu mine nici măcar nu te va lămuri dacă să rişti (pierderea timpului, căci alt pericol nu paşte cititorii) şi să alegi POEMA DESNUDA sau nu. În urma schimbului nostru de postări de blog, putem deveni chiar şi prietene foarte bune, dar nici asta nu îţi oferă vreo certitudine asupra calităţii cărţii mele sau asupra gradului de plăcere pe care ea ţi-o va oferi. Cred cu tărie nu numai faptul că o carte, odată scrisă, are autonomie faţă de autorul ei - devine altcineva -, dar cred şi faptul că o carte nu oferă nicio certitudine asupra autorului ei. Şi viceversa. Citisem undeva că un om de proastă calitate nu poate crea o adevarată operă de artă - nimic mai fals. Creăm cu eul nostru ideal şi punem în creaţia noastră ce avem mai bun în noi. Autorul unui mare roman idealist poate greşi în viaţa de zi cu zi, pentru ca el e om. În biografia lui, omul poate pierde lupta şi, cu toate acestea, în lumea ideilor, din care face parte arta, el poate rămâne un învingător. Când am descoperit toate acestea, am fost dezamăgită. Apropo de Salinger care spunea că, atunci când ţi-a plăcut o carte, simţi nevoia să-l suni la telefon pe autorul său... eu, una, nu prea mai simt nevoia. Înţeleg că o carte reprezintă intelectul unui scriitor, nu etica lui...

Am cunoscut recent autori care m-au dezamăgit. Nu mă refer doar la actori care creeaza personaje atat de frumoase încat, după aplauze, ai vrea sa îl strangi în braţe pe Hamlet sau pe Estragon şi să îi iei cu tine acasă. Am cunoscut scriitori pe care îi iubeam pe hartie, dar care faţă în faţă s-au dovedit a fi nemernici la suflet... Regizori cu ale căror spectacole rezonam atât de tare de parcă eu le-aş fi visat, dar care s-au dovedit oameni străini, de care sufleteşte nu am reuşit să mă apropii. Până la urmă, diferenţa dintre actori şi ceilalţi creatori nici nu e atât de mare, felul în care actorul îşi îmbracă sufletul într-un rol seamănă cu felul în care scriitorul sau regizorul îşi îmbracă sufletul într-o poveste. Arta adevărată se naşte din năzuinţa sufletului nostru de a fi mai bun, de a trăi într-o lume mai bună. Sufletul tuturor creatorilor e mare, dar în cotidian nu sufletul conduce. Cel puţin aşa gândesc eu acum.

imagine din spectacolul meu EXPERIMENTUL HAMLET, Teatrul Podul, 2010

După demonstraţia de mai sus, e clar că dintr-o carte a mea tu, cititorule, nu poţi afla mare lucru despre mine, autorul. Evident, poţi găsi indicii despre inteligenţa şi cultura mea generală. Şi cam atât. Lectura este nu un dialog cu mine, autorul, ci cu cartea mea, care e o entitate diferită faţă de mine.

Dialogul carte-cititor e inegal
Evident, e mult mai uşor să dialoghezi cu autorul, care e un om, decât cu cartea, care nu răspunde.  Din păcate, dialogul carte-cititor e inegal, adica, in dialog, cititorul nu are atatea drepturi. Cartea îi vorbeste, dar el, cititorul, e mut. Cartea îl poartă prin lumi nemaivăzute, îi dăruieşte informaţii, îl face să vadă imagini, să trăiască emoţii şi să trăiască o vreme în alt timp, alt spaţiu, în viaţa altcuiva. Cititorul ce poate face în schimb? Doar să se simtă încântat sau revoltat, copleşit, fascinat etc. - în fine, să meargă la vale ca pe un tobogan - într-o viteză şi frumuseţe egală cu valoarea cărţii citite.

Dar, dacă cititorul nu poate răspunde cărţii, el poate, însă, raspunde curiozităţii altor potenţiali cititori. Şi, până la urmă, chiar autorului. Criticii literari (şi bloggerii -categorie care ar trebui deja inclusă în istoria literaturii) sunt nişte cititori profesionişti. Ei îndrumă alţi cititori şi dau un feedback autorului. Ei sunt vocea tuturor celor care aleg să nu răspundă provocării, adică dialogului. Pentru că, vezi tu, cititorule, dialogul nostru a fost început, de fapt, de POEMA DESNUDA, la apariţia ei. Vocea ei va ajunge la tine când o vei deschide şi abia atunci urmează primul răspuns al tău. Abia aştept să citesc cum ţi s-a părut călătoria. Iar eu voi avea atunci un foarte bun punct de reper pentru CARTEA A DOUA  A POEMEI, la care scriu acum cu mare elan.

POEMA DESNUDA poate vorbi singură

Dragă Diana, te rog să nu te simţi jignită când îţi spun că eu am dorit o reactie la cartea mea, nu la mine, pentru ca eu nu am pus un anunţ la matrimoniale. POEMA DESNUDA îşi caută sufletul pereche, nu Crista Bilciu. Dar nu e nimic în van, pentru că şi Crista e oricând bucuroasă de noi parteneri de dialog şi, de ce nu, de prieteni. Dar nu confund internetul cu canapeaua lui dr. Freud...

Internetul e, însă, plin de oameni care, sub protecţia anonimatului, se descarcă de frustrări sărind la gâtul unor oameni pe care nu îi cunosc şi nici nu au de gând să îi cunoască. Am avut tot felul de reactii la postarea în care mă plângeam de lipsa de feedback la POEMA DESNUDA. Unii m-au făcut naivă (şi, da, ştiu că o lună şi jumătate de la apariţie e un timp prea scurt pentru ca un debut să ajungă până la cititori). Alţii m-au făcut ipocrită, socotind lamentarea mea doar un fel de cascadorie publicitară. Altii mi-au reproşat că nu ştiu eu sa ma promovez şi mi s-au dat o grămadă de sfaturi, mai mult sau mai puţin fanteziste, cu mai mult sau mai puţin umor... Dar eu nici macar sfaturi nu am cerut in postarea aia, deşi nişte sfaturi bune şi bine intenţionate nu aş refuza niciodată...

Eu nu făceam decât să scriu ceea ce simt, cu toată sinceritatea. Sunt un om care a scris o carte, un om care are ceva de spus. E firesc sa astept ca POEMA DESNUDA să fie citită. E firesc să aştept un feedback. E firesc să fiu nerăbdătoare. E mai mult decat un debut, însoţit de emoţiile, nesiguranţa şi bucuria debutului: e ca şi cum v-aş fi pus în maini un jurnal, ca şi cum v-aş fi făcut o confesiune.

Oameni buni, ce vreţi mai mult de la mine??

Am mai spus, eu sunt, în primul rând, cititoare. Am crescut printre cărti, ba, când eram mică, mă şi jucam cu ele, ca şi cum ar fi fost cuburi: le puneam pe vrafuri şi îmi construiam o cetate în care ma ascundeam să visez ore în şir. În adolescen- ţă, căutam o carte perfectă. Nu perfectă în sine, căci aşa monstruozitate nici nu cred că există, ci perfectă pentru mine. Scrisă numai pentru mine, ba, mai mult, o carte care să se modifice în funcţie de mine, să-mi răspundă. O carte nesfârşită, o prietenă din hârtie şi litere. Tot aşa căuta Don Juan idealul feminin... Dacă n-am găsit această carte, am hotărât să o scriu eu... Dovada cea mai bună că nu am scris-o bine este că acum o scriu pe cea de-a doua... Dar niciodată nu am pornit la lectura unei cărţi cu o prejudecată, nu am vrut să aflu despre carte înainte de a o citi. E ca şi cum nu m-aş duce să văd un spectacol de teatru dacă nu am citit înainte textul dramaturgului respectiv...

Eu cred ca deja am vorbit destul de mult online despre cartea mea. Am dat un interviu pentru Agentiadecarte. Altul pentru Zi de zi, altul la Radio Romania Cultural. Plus alte câteva apariţii pe care nu le mai menţionez acum. Oricum, jur că am vorbit deja prea mult despre mine. Din acest moment, cred că a venit timpul ca POEMA DESNUDA să vorbească singură cu cititorii ei. Mi-ar plăcea ca unele dialoguri să fie publice, să le văd şi eu - aşa cum îţi doreşti ca un copil sau un elev de-al tău să aibă succes:)

O fi cartea mea un produs, dar eu, Crista, NU sunt un produs. Nu am de ce să încerc "să mă vând".  Nici personaj nu sunt, aşa că îmi pare rău dacă am contrazis idealul cuiva despre autori. Sunt cine sunt. Şi sunt foarte curioasă să ascult părerile voastre DESPRE POEMA DESNUDA.

...Ce-ar fi să citiţi cu toţii cartea şi, pe urmă, CHIAR avem subiect pentru un dialog?

Catre cititori

Am primit o provocare de la Diana Coman, care îmi răspunde pe blogul ei la postarea mea anterioara, despre lipsa de reacţie la POEMA DESNUDA. Pentru ca îmi place foarte mult dialogul (mai ales cu oameni necunoscuţi, deoarece fiecare om nou poate ascunde în suflet şi creier o tolbă plină cu bunătăţi), voi răspunde punctual la întrebarile Dianei, pentru ea şi toţi ceilalţi interesaţi.

1. De ce cartea ta?

Dragă cititorule, POEMA DESNUDA nu a fost scrisa pentru public si este o carte prea personala pentru ca eu sa pot vorbi despre ea. Asta nu neaparat pentru a-mi proteja intimitatea, cat mai ales pentru ca sunt atat de apropiata de ea, incat mi-e imposibil, asa cum ti-e imposibil sa mai distingi corect un obiect pe care il tii prea aproape de ochi... 


POEMA DESNUDA m-a obsedat de cand ma stiu. Am inceput sa lucrez la ea, in mintea mea, pe la 10 ani, atunci cand omul pe care il iubeam cel mai tare (bunica mea) s-a sinucis. Visam sa inventez o metodă de a face oamenii nemuritori, să creez o realitate paralelă pe care să o populez cu toti mortii mei dragi, un fel de rai, cu totul şi cu totul din cuvinte. Intr-un fel, cartea mea este un cimitir idilic. Oricum, abia pe la douazeci si ceva de ani am inceput să mâzgălesc 5-6 caiete cu mici fragmente incoerente despre care nici eu nu intelegeam multe - si abia aproape de 30 de ani, in numai cateva nopti (trei sau patru) am scris, dintr-o suflare, forma finala a POEMEI.


Publicarea ei a fost o simplă întâmplare (am vorbit despre asta în interviuri, le găseşti dacă "frunzăreşti" blogul). Altfel cartea stătea şi acum într-un cufăr...


2. Cine ești tu?
Cine sunt nu e neaparat o chestiune relevantă pentru cartea mea şi e, în orice caz, o întrebare atât de complexă, încât creierul meu intră în colaps la simpla ei pomenire. Orice încercare de a răspunde la ea mi se pare hilară.... Din deformare profesională, îmi vin acum în minte cel puţin trei răspunsuri din dramaturgia universală... Dacă vrei să mă cunoşti ca regizor, asta e mai simplu: te invit la spectacolele mele, dintre care cel mai tare mă reprezintă "Experimentul Hamlet".

Pentru că tu doreşti să ştii cine sunt mai ales fără să părăseşti spaţiul virtual, poţi citi despre spectacolele mele AICI (scuze, e cam deranj pe site-ul meu, dar informaţia e acolo). Să ştii, însă, că teatrul îl poţi gusta cu adevărat numai pe viu.

Dacă vrei să mă cunoşti ca scriitoare, google nu îţi va fi de folos. Îmi public literatura foarte rar online şi cred că m-am explicat suficient în postarea anterioară: nu cred în textele trunchiate. Eu, până acum, în toţi aceşti ani, am scris un singur text, chiar dacă ramificaţiile sale au luat forma unor poezii de sine stătătoare. În plus, sunt foarte autocritică: într-o vreme am publicat texte, după alta mi s-au părut foarte proaste şi le-am şters... Scriu şi rescriu foarte mult.

3. Ce așteptare îmi creezi pentru cartea ta?
Din păcate, vânzarea nu prea e punctul meu forte, pur şi simplu nu am talent pentru asa ceva - şi, sincer, decât să mă chinuiesc să îmi vând singură o carte sau un spectacol, prefer să profit de timpul acela pentru a scrie altă carte sau a construi alt spectacol. Nu vreau să mă consideri arogantă: pur şi simplu nu ma pricep decât la pus cuvinte pe hartie şi pus actori pe scenă. Când fac asta, caut propriile mele raspunsuri, atât.


E drept că trăim într-o eră a suprasaturării cu informaţie şi că e de înţeles că majoritatea cumpără, teleghidaţi, produsul cel mai mediatizat. Doar că, vezi tu, literatura nu este un săpun sau un nou detergent care curăţă orice pardoseală, fără discriminare. Literatura e discriminatorie: ea nu e pentru toţi. Şi nu mă refer la faptul că analfabeţilor, de exemplu, le este inaccesibilă, ci la faptul că, indiferent de inteligenţa sau educaţia ta, poţi rezona cu un autor şi cu altul nu. Mie, de exemplu, nu îmi spune prea multe poezia lui Blaga. L-am citit, dar nu mi-e drag să-l recitesc - asta nu înseamnă că Blaga nu e bun, e doar pe altă structură decât mine. Îmi plac foarte mult Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Angela Marinescu, Floarea Ţuţuianu, Emil Brumaru... Te ajută această listă foarte incompletă a "părinţilor mei literari" să îţi dai seama dacă ţi-ar plăcea sau nu să citeşti POEMA DESNUDA? Nu cred.


Îmi pare rău, dar singurul mod de a vedea dacă literatura mea ţi se potriveşte este să o încerci. Te duci la librărie, o iei de pe raft şi o deschizi la prima pagină. Dacă o poţi lăsa din mână, o pui înapoi pe raft. Dacă nu, o iei cu tine. So simple...

4. Care e drumul pe care merge cartea ta?
Întrebarea aceasta mi se pare cam ambiguă şi, oricum, cred că am mai răspuns la ea de câteva ori. Cartea mea nu merge pe niciun drum. Nu îţi va salva viaţa, nu te va scăpa de indigestie şi nu îţi va scoate petele de pe covor. Ea doar îţi oferă o lume pe care tu nu ai mai vizitat-o, o lume cu totul şi cu totul nouă, ca Lumea Minunilor Alisei. Ce sens are să îmi ceri atâte pliante şi flyere de reclamă, când ţi-ar lua mult mai puţin timp să te arunci în gaura iepurelui şi să vezi singură? A, nu ştii în care gaură să te arunci, pentru că spui că ai biblioteca plină. Adică, mă întrebi, de ce nu ai merge în schimb să explorezi Africa sau altă ţară, Alaska sau China?... Chiar, de ce? Nu e normal să le vizitezi pe toate?...


Eu, pe lângă faptul că sunt scriitoare, sunt, în primul rând, o cititoare feroce şi, crede-mă, niciodată nu am stat să aleg, aş merge şi în Africa şi în Alaska şi peste tot şi aş hotărî pe urmă, după ce am văzut cu ochii mei, în care loc mai vreau să mă întorc. Am în biblioteca mea cu 3000 de cărţi un raft - unul singur - pe care stau la mare cinste cărţile pe care le vizitez des, ca pe nişte prieteni.


5. De ce m-aș încrede în tine?

Îmi reprosezi ca blogul meu e neprofesionist facut, si asta pentru ca am pus un fundal rosu si "eternul widget cu pisica"...


Draga Diana, blogul meu e locul unde ma simt eu bine. Blogul tau e simplu, negru pe alb, foarte bine. Jur ca nici nu am observat până acum şi nici nu am obiceiul să intru în casele oamenilor numai pentru a le critica talentul la design interior, mă interesează ceea ce au oamenii de oferit, nu ce şi-au pus pe pereţi, mai ales în case de împrumut. Sunt nouă în blogosferă si mie, acum, aspectul blogului meu îmi place foarte mult. Când nu îmi va mai plăcea, îl voi schimba, pentru ca îmi plac schimbările. În orice caz, nu pot să sufăr lipsa de culoare şi în camera mea nevirtuală toate lucrurile sunt roşii sau portocalii, în nuante aprinse: pereţii, patul, imprimanta, ceştile, lumânările, săpuniera. Cât despre pisici, le ador şi sufar că duc o viaţă mereu pe fugă şi nu îmi pot permite să cresc una reală. Aşa că am un pet virtual. Indiferent cât de uzitat îti pare, eu îl gasesc bine făcut şi pentru mine e un element anti-stress, care mă ajută să scriu.


Îţi spun toate acestea, deşi nu ar trebui să mă justific in faţa nimănui pentru gusturile mele, chiar dacă ele par îndoielnice. Nu am pretenţia să mă placă toată lumea (ar fi un semn de alarmă), dimpotrivă, îi aştept în vizită doar pe cei care sunt pe aceeasi lungime de undă cu mine. Dar ţi-am răspuns pentru că (deşi te văd stând ezitantă la poartă, nesigură dacă să te repezi sau nu la gâtul meu) mie imi place dialogul cu tine. Fac de multi ani teatru şi acolo nu am feedback direct, aşa că, ceea ce mi se intamplă acum e fascinant...


Aşa că, îmi pare rău să îţi spun asta, dar chiar nu trebuie să te încrezi în mine, pentru că, repet, nu sunt un detergent universal. Cred că POEMA DESNUDA îşi va alege ea singură cititorii. Sper să fii printre ei, pentru că, deşi nu te cunosc, îmi plac oamenii care (îşi) pun mereu întrebări.

Unde puteţi citi POEMA DESNUDA

Sunt întrebată de multă lume unde se pot găsi fragmente din cartea mea, online. Nu vă recomand să citiţi fragmente, e inutil. Să vă explic de ce:

Încă din gimnaziu m-a provocat ideea că "Ţiganiada este singura epopee românească" (despre "Levantul" lui Cărtărescu am învăţat abia la facultate). De pe atunci, ambiţia mea a fost să scriu într-o zi încă o epopee. POEMA DESNUDA este, deci, o lucrare complexă, cu fir narativ şi cu (aproximativ) 26 de personaje - nemaipunând la socoteală personajele colective. Evoluţia personajelor este urmărită în paralel, poveştile se întretaie, nu m-a interesat foarte mult să croşetez metafore - şi, credeţi.mă,  există foarte puţine fragmente de sine stătătoare, care nu dovedesc nimic. Nu am cum să scot din cartea de 100 de pagini ceva semnificativ, e ca şi cum v-aş prezenta o simplă cărămidă oarecare şi voi aţi încerca să vă imaginaţi cum arăta piramida din care am extras-o.

Oricum am avut îndoieli dacă să public POEMA DESNUDA, pentru că ea este numai prima parte a unei trilogii şi în această primă parte povestea abia începe, abia cunoaşteţi personajele şi personajul principal, Laura, abia îşi începe odiseea.

Dacă v-am făcut curioşi, mai bine cumpăraţi cartea, cred că se găseşte în toate librăriile (se poate comanda şi online, din mai multe locuri).

Iar dacă, totuşi, insistaţi în continuare să citiţi fragmente pe internet, găsiţi pe site-ul editurii Cartea Românească, AICI, o bucată consistentă din capitolul 3 şi cuprinsul cărţii (titlurile capitolelor sunt descriptive şi vă puteţi face o idee asupra poveştii). Pe urmă, în Ziarul Financiar (AICI) găsiţi un fragment din introducere şi capitolul 11...

 POEMA DESNUDA tronând la librăria Hyperion din Târgu-Mureş

Cum să faci din poezie bici...

MĂ ENERVEAZĂ că nimeni nu spune nimic despre "Poema desnuda", deşi a apărut deja de o lună şi jumătate în librării.

Adică nu visam neaparat la cronici laudative semnate de cele mai bine cotate peniţe critice ale vremii şi la un capitol dedicat numai mie în următoarea Istorie a literaturii scoasă de Manolescu, dar măcar cei 10-15 prieteni ai mei care mi-au semnalat că au cumpărat-o ar putea să comenteze ceva online. Chiar şi ceva injurios! Chiar şi ceva monosilabic!

Aflaţi că la teatru se râde (de preferat la comedii), se aplaudă la sfârşit şi, uneori, se fluieră (cine are curajul). Eu sunt om de teatru, nu pot trăi fără public!

Ştiu, am fost avertizată de alţi împătimiţi ai condeiului că va mai curge hă-hăăăăăă multă apă pe Pocloş până la receptarea cărţii mele (asta dacă am noroc), că în România nu există sau nu mai există piaţă pentru poezie şi că poezia, oricum, se scrie pentru elite, aşa că să aştept, cuminte, comentariile postume.

Dar chiar nimic?? Păi, să ştiţi că, dacă nu spuneţi nimic, eu nu mai scriu. Sau, mai rău, scriu, dar nu vă mai arăt!!...

Oare e o problemă de marketing, adicătelea n-oi şti io cum să-mi vând pielea literară? Iată că Lorena Lupu mi-a sărit în ajutor cu câteva sfaturi pentru promovarea mea, pe care le puteţi citi  AICI. Ziceam că dacă dau, în sfârşit, lovitura în teatru şi devin şi eu celebră şi bogată ca Victor Ioan Frunză sau Andrei Şerban,  aş angaja-o pe Lorena pe bani grei, să mă promoveze:))

Voi ce ziceţi? Ce-ar fi să ziceţi, în sfârşit, ceva?

PS. Ştii ce mi-ar plăcea mie: ca toţi cei cărora le-a plăcut un pasaj din POEMA DESNUDA să se înregistreze citindu-l şi să mi-l trimită. Să am o colecţie întreagă de oameni pe care nu îi cunosc, citind fragmente din poem. Aş pune toate fragmentele pe aceeaşi pagină şi le-aş da drumul să meargă deodată, ca pe nişte cutiuţe muzicale. Şi aş înnebuni de atâta fericire!

Sunt propriul meu spectator

Dar nu vorbesc despre teatru...

Să vă povestesc ce mi s-a întâmplat acum patru seri (povestesc abia acum pentru că de atunci tot împachetez şi aranjez - m-am mutat):

Eram într-o casă foarte boemă din Piaţa Romană împreună cu câteva prietene şi deodată o actriţă, d-na Dora, a început să ne citească din POEMA DESNUDA. Şi nu ştiu cum a trecut vremea şi a citit tot poemul! Timp în care cititoarea şi ascultătoarele s-au amuzat copios, iar eu am avut emoţii ca la o premieră şi puţină febră, ca atunci când mă aflu în prezenţa bărbatului care îmi place, în primele zile în care dragostea se cuibăreşte în suflet.

Pe mine, periodic, mă apucă descurajarea şi mă întreb pe cine interesează, de fapt, un volum de poezie şi mai ales al meu. Uneori sunt egoistă şi îmi pare, parcă, rău că nu am ţinut POEMA în sertar, numai pentru mine... Lectura asta semi-publică m-a făcut, însă, să lucrez cu poftă la continuarea epopeii, pentru că mi-am dat seama, ascultând cuvintele mele în gura d-nei Dora, că povestea mea trăieşte şi că s-a transmis exact aşa cum am trăit-o eu în capul meu. Ştiu că uneori scriu alambicat, ca în cel mai autentic jurnal (destinat focului, nu publicării); că uneori mă deranjează semnele de punctuaţie şi nu le pun; că uneori mă joc cu cititorii - aşa că m-a surprins foarte tare felul în care o actriţă (bună!) reuşea să intuiască notele triste sau vesele ale diverselor pasaje ale POEMEI, chiar dacă nu cunoştea bagajul biografic care a dus la notarea lapidară a unei imagini sau a alteia.

Şi nu m-am mai temut să mă arăt lumii aşa cum sunt...Goală:)

Crista Bilciu - Autoportret (acuarele şi pastel pe hârtie), 2010

PS. Dacă faceţi click pe imaginea de mai sus, puteţi vedea imagini din prima mea expoziţie de pictură - de anul trecut. Cât despre lectura POEMEI DESNUDA, d-na Dora mi-a promis că vom face şi o sesiune filmată, cât de curând...

POEMA DESNUDA reloaded

De câteva zile lucrez cu frenezie la volumul al doilea din POEMA DESNUDA. Îl abandonasem o vreme în favoarea prozei, dar văd că tot poezia îmi face mai mult cu ochiul... De fapt, mint, nici măcar nu de asta îl abandonasem, pur şi simplu simt eu nevoia să las o pauză mai lungă între prima şi a doua parte. Dar nu pot sta departe de scris, lucrurile trăite trebuie scrise (altfel le retrăieşti?). Deci, scriu la partea a doua. Dacă o termin repede, văd eu ce fac cu ea... În definitiv, prima a zăcut în sertar cinci ani, de ce nu ar sta şi a doua la dospit?

Tot lucrând aşa la Poemă (nu se va mai numi aşa, dar încă nu vă spun cum se va numi), mi-am dat seama că:
- atunci când oboseşti de viaţă (în cazul de faţă a se citi "teatru" şi încă teatru independent) poezia e cel mai bun sanatoriu
- când oamenii din jur te dezamăgesc, cea mai bună soluţie e să îi reinventezi în scris
- cel mai greu e nu să spui tot ce ai de spus, ci să nu cumva să spui ceva în plus
- am cumva un mecanism interior (ce bine!) care îmi spune întotdeauna când am ajuns la forma finală a unui grupaj de versuri, indiferent ce spun alţii mai deştepţi ca mine
- e la fel de simplu să îţi târăşti după tine prietenii (puţini!) în delirul literar precum i-a fost Alisei să treacă prin apele oglinzii
- literatura şi realitatea s-ar putea să fie sinonime
- dacă nu înţelegeţi toate ideile mele cu liniuţă, citiţi POEMA DESNUDA (printre rânduri)
- s-ar putea să devin dependentă de epopeea asta şi să nu reuşesc să o termin după al treilea volum, aşa cum plănuisem. Ceea ce n-ar fi bine...
- şi altele...

Gata, am de scris! Vă las cu Anda Saltelechi, recitând din POEMA DESNUDA, cartea 1...

Interviul meu la Radio România Cultural

Iată interviul despre care vă vorbeam ieri, îl puteţi asculta AICI...

Am reuşit să mă ascult până la capăt (de altfel, a fost un interviu scurt) şi mi se pare că răzbate din el pesimism... Nu cred că sunt pesimistă, mai degrabă nerăbdătoare: până acum nimeni nu mi-a spus absolut nimic despre cartea mea... Atâta îmi doresc şi eu: să aflu ce înţeleg oamenii din ea şi ce gândesc despre ea. Recunosc că, acum mai mulţi ani, îmi imaginam că publicarea unei cărţi îţi asigură, ca în străinătate, un oarecare statut: pe lângă interviuri, lecturi publice, autografe etc., speram că un scriitor poate trăi decent de pe urma muncii sale (pentru că nu e normal să fii ziua contabil şi noaptea artist). Evident, am aflat acum că onorariul pentru o carte publicată e cu mult sub un singur salariu minim pe economie, aşa că regret enorm că nu mă pricep la contabilitate (sau la vreo altă meserie practică). Dar, aşa cum actorii debutanţi angajaţi în teatre au un salariu de 600 de RON, dar se hrănesc cu aplauzele de la final şi cu câte un comentariu al unui spectator care i-a urmat în povestea de pe scenă, tot aşa aştept şi eu să văd că povestea din POEMA DESNUDA a folosit cuiva... Sper să fi folosit... Altfel voi păstra volumul al doilea (care e aproape gata) în lădoiul meu de zestre, plin cu manuscrise şi jurnale...

Aştept cu mare curiozitate chiar şi comentariile voastre negative!

E important să ai o voce!

Ieri am dat un interviu Sorinei Bota, pentru Radio România Cultural. Un interviu prin telefon despre POEMA DESNUDA - şi am tremurat ca pe vremea când aveam examene orale la Litere... Cred că v-am mai spus că în facultate mi-am picat TOATE examenele orale, deşi, de cele mai multe ori, ştiam foarte bine răspunsurile... În liceu am avut noroc, profesorii mă lăsau - numai pe mine - să răspund în scris la întrebări (salutări Liceului Pedagogic din Târgu-Mureş:)...

Cui îi place să stea în picioare, în faţa unei mulţimi de oameni plus o autoritate înarmată cu stilou şi catalog şi să se simtă ridicol spunând versuri, citate, rezumate? Um, probabil că actorilor. Iubesc actorii, dar niciodată nu mi-am dorit să fiu actriţă!

Vouă nu vi s-a întâmplat să vă juraţi în timpul sesiunilor de examene că, după absolvire, vă veţi alege o meserie în care să nu mai daţi niciodată vreun examen? Ei, bine, mie da! Şi poftim ce meserie mi-am ales!

Timiditatea mi se pare una dintre cele mai grave boli. Teoretic, omul ar trebui să fie în stare se adapteze la orice şi să evolueze, eu chiar cred în asta. Treci prin viaţă şi înveţi. Până şi răul de maşină mi-a trecut la 20 de ani, când am lucrat un an ca impresar artistic la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş. Mai mult, pe la 30 de ani, am început să suport măslinele, a căror simplă imagine mi-a întors toată copilăria stomacul pe dos... Timiditatea, însă, e tare rezistentă... Îndată ce un reporter îmi cere un interviu, mi se face rău de frică.

Pe de altă parte, mă gândesc că e important să ai o voce şi să o faci auzită! Pentru ca liderii de opinie să nu mai fie oamenii cu bani (şi nimic altceva), modelele culturale să nu mai fie maneliştii şi fetiţele fără creier al căror unic merit este viteza cu care se dezbracă sau mariajul pe care îl fac cu milioanele sau numele cuiva. Aşa că rabd şi mă lupt cu timiditatea. Uneori am noroc şi dau interviuri în scris. Alteori...uf! De fapt, nici nu ştiu cum e mai bine: când dau un interviu în scris, nu am emoţii şi interviul e mai cinstit, mă reprezintă mai bine - dar abia atunci când interacţionez live cu reporterul se creează adevărata comunicare. Aşa că, nici eu nu ştiu cum e mai bine...

Oricum, e în mod sigur mai bine să dai interviuri radio decât interviuri video! Pentru că nu am încă interviul de ieri, vă postez aici nişte videointerviuri cu mine, aşa, ca terapie. Jur că niciodată nu am avut curajul nici măcar să le urmăresc până la capăt... Anyway, vorba englezului, practice makes better!