duminică, 21 octombrie 2012

Gellu Dorian despre POEMA DESNUDA


Redau aici cronica lui Gellu Dorian din "Convorbiri literare" . Nu-mi dau seama când a apărut, eu acum am citit-o.

  CRISTA BILCIU – POEMA DESNUDA

                                                                                                                            Gellu DORIAN


         Cunoscînd foarte bine tehnicile (deja bătătorite) poemului postmodern, întors pe fată si pe dos în crosetelor poetilor experimentalisti de la noi si de aiurea, Crista Bilciu ne propune în prima ei carte – Poema desnuda, premiată si publicată de Editura Cartea Românească, în 2011, în urma Concursului de manuscrise organizat de Uniunea Scriitorilor din România, pentru tinerii poeti de pînă în 35 de ani – altceva decît ne-am obisnuit cu ceea ce au făcut si fac tinerii poeti, care, dintr-un entuziasm creativ pe care li-l dă tastatura calculatorului, au creat un nou loc comun, suficient de agreabil de altfel, însă nu cu bătaie lungă. Ceea ce face acum Crista Bilciu, după un îndelung travaliu pe text (cel putin dacă ar fi să ne luăm după „cuvîntul înainte” ce deschide lungul poem (si el doar o primă parte a unei trilogii), este o nouă deschidere spre o cale mai putin bătătorită. Nu aducerea personajelor în poezie este noutatea (asta s-a făcut din antichitate si pînă în zilele noastre), nici discursul poetic, nici măcar limbajul, ci transformarea unui posibil scenariu (fie de film, fie de teatru) în poem. Dar nu în orice fel de poem, ci într-unul de o densitate si tensiune mai mult decît remarcabile.

Gîndit pe treisprezece capitole (din care cel de al nouălea lipseste!), cu o introducere ce merită citită cu atentie, pentru că este un soi de ars poetica, de profesiune de credintă într-un registru nonsalant („Acest poem atîta l-am gîndit/ si răzgîndit,/ frămîntat cu degetele, tălpile, cu saliva,/ mi-am stors sudoarea, sînii, creierii,/ încît la început s-a transformat/ din apă în spirt – / asta la început/ (si atunci ar fi trebuit eu să-i dau foc -/ poate că as fi incendiat cu el/ pălăria lui Mincu,/ mustătile lui Cărtărescu,/ arca lui Manolescu – / Cistelecan nu s-ar fi ars,/ ci ar fi aprins molcom,/ ardeleneste/ o tigară Gauloises Blondes/ de la vălvătaie).”, poemul, care, după cum vedeti îsi găseste contrafortii în nume de rezonantă pe care poeta le aminteste fără să epateze, ci poate chiar cu o doză de ironie, devine substanta unui roman. Astfel fiecare capitol începe cu o explicatie de tipul celor care deschideau romanele medievale, de aventuri, a la Dumas, explicatie care, nu numai că lămureste cititorul asupra continutului respectivului capitol, ci face legătura între capitole si tine firul narativ al poemului (de exemplu: „Capitolul 1: în care cunoastem personajele si atmosfera de pe str. Progresului nr.7” – poeta nici măcar nu scoate în evidentă această explicatie, fiind scrisă cu acelasi caracter de literă, ceea ce ar sugera că aceste subtitluri fac parte din poem, ca un soi de exordiu sau capatatio benevoletiae). Alte explicatii, ce tin de tehnica scenariului de film, ca un soi de didascalii necesare în scrierile dramatice, sunt scoase în evidentă cu caractere italice. De altfel chiar din primul capitol suntem anuntati că poeta speră că poemul ei va fi ecranizat: „Pînă la ecranizarea poemului,/ să ne multumim cu acest script/ al visului ei”(…) – este vorba de personajul principal al poemului, Laura. Mai descoperim tot în acest prim capitol menit să ne lămurească asupra multor lucruri ce urmează a le citi de-a lungul poemului, că actiunea se petrece în Tîrgu Mures, pe strada Progresului 7/2, unde aceasta, Laura, pe care poeta nu a întîlnit-o încă, „doarme si visează/ închisă într-o debara”. Astfel ne trezim într-un plin realism poetic, pe care Crista Bilciu îl recompune, asa cum ne spune în Introducere, undeva în Bucuresti:” Am scris aceste cuvinte aici,/ într-o mansardă din Bucuresti/(cu iederă pe zid si tot tacîmul)/ de pe Căderea Bastiliei/ în noaptea de 8 spre 9 august 2006/ (cu sase zile înainte de achitarea chiriei la babă,/ gîndindu-mă la Raskolnicov).”. Sunt amănunte care fac din textul Cristei Bilciu o sursă de fixare a unui teritoriu fictionar, în care realitatea se transformă, asa cum spune, din „ apă în spirt”, adică, din forma lui incipientă, a cuvîntului, în forma lui spirituală, comunicativă, a poemului. De altfel, Crista Bilciu, studentă a lui Cistelecan, cînd, asa cum spune ea, ar fi putut scrie acest poem, nu acum cînd are treizeci de ani, fuge de ceea ce i-au oferit lecturile din cărtile de poezie (personajul ei, Laura, devorează cărtile clasicilor), după care ar fi putut urma o cale mai sigură, deja bătătorită, în poezie, pentru a se apropia de schematismul scenariului sau caietului de regie (stiu de la ea că acum stă în apropierea lui Silviu Purcărete, de la care învată regia de teatru, ceea ce explică faptul de ce a adoptat o astfel de expunere poematică de tipul scenariului). De aici si posibilul ei experiment prin această carte ce anuntă o trilogie poematică. Nu este în intentia poetei de a scrie o epopee. De altfel nici structura cărtii nu anuntă asa ceva. Se apropie mai mult de structura romanelor, asa cum am mai spus mai sus. Poema desnuda are toate calitătile unui roman, de la naratiune la personaje, de la autor la narator, de la schematisme de tip epic la flux narativ. Însă peste toate astea domină poezia care conduce spre emotia pe care numai aceasta o poate oferi. Sunt pasaje întregi din carte, în care poezia, limbajul poetic în special, scoate din schemă povestirea, naratiunea: „– Ce bine e cu tine, Thales,/ sopteste Fetita,/ ce bine că tu esti filosof/ si stii multe despre stele/ uneori cred că sunt si eu o stea/ uneori cred că e si viata mea un film/ în care stau si plîng si robinetul/ curge si rochita mea se umflă de apă/ în jurul meu înoată pestisorul Gilette,/ a cărei bunică a fost o piranha/ dar el e cuminte./ O, spune-mi o poveste despre mine,/ Thales.”. Sau: „Demult cînd toate cuvintele/ erau făcute din iarbă/ si nici pescărusii Aemiliei nu îndrăzneau/ de un for să se atingă;/ pe cînd Bunica/ abia învăta să croseteze,/ iar Fata Brună nu-l pictase încă/ pe Marele Actor;/ pe cînd David încă nu se strecura/ în sufletul laurei/ împunsătură cu împunsătură,/ Atunci/ EA/ Nu era o printesă închisă în turn,/ ci o fetită închisă în baie/ ta-ta-tatata/ a luat cheia cu el, a stins lumina/ si a dat furios cu piciorul în usă/ apoi a plecat definitiv si pentru totdeauna/ să joace sah vreo două ceasuri prin vecini/ pi-pic-pic robinetul plînge, nu ea/ Acum întunericul îi linge tălpile/ îi mănîncă din palmă/ Numai tăcerea nu tăcerea nu/ D-zeu si tatăl ei/ amîndoi insuportabil(i) de atotputernici/ si nedrepti/ „Nu puteam scăpa de tata/ asa că am scăpat de D-zeu”/ va spune ea mai tîrziu/ mult mai tîrziu/ în acest poem început aici”.

Si astfel poemul „început aici si asa” devine de-a lungul cărtii ceva ce se narează dar nu poate fi povestit. Laura devine eul liric al poetei, dar si fiinta care, desi există, nu poate fi întîlnită. Lumea din jurul poetei este una concretă, cea din poem – si aici este marele merit al Cristei Bilciu – este una a fictiunii: numai asa realitatea devine astfel literatură. Autoarea stie că literalitatea este cea care însumează actul estetic, cea care transformă realitatea nudă în fictiune, în literatură. Crista Bilciu nu urmăreste nici o retetă canonică, ea este interesată ca poemul ei să poată fi filmat, să fie redat, să fie citit si altfel decît, asa pur si simplu, stînd întins în pat, după ce iei cina si ai vrea să găsesti o cale spre un somn profund. Cartea Cristei Bilciu pur si simpu te trezeste din fictiune la realitate.

Din literatura crosetată în cele de fapt douăsprezece capitole ale cărtii (nu treisprezece cum scrie în cuprins), numai dacă citesti structura capitolelor, îti poti lesne da seama ce poveste tese autoarea: totul se petrece în sînul lumii de pe strada Progresului nr. 7, unde pot fi depistate „colectii de cîntece si bîrfe de cartier”, unde Laura îsi spune povestea cu David, iar Thales si Fetita stau cuminti în groapa lor, în timp ce Bunicuta se uită pe fereastră, ca apoi, într-un fantastic plin de suspansuri, Fetita să iasă din Groapa lui Thales, iar Fata Sultanului să se topească de plăcere; vin si ursitoarele, se pune de o sezătoare literară, sunt si exorcizări, apare Omul cu Aripi, ca un fel de Zburător, dar de data aceasta la Bunicuta, viata de cartier merge înainte în timp ce Laura jeleste, iar David face o nouă victimă (sau două), în timp ce apare Robert, care este de hîrtie, după care se „nasc alti sase Robert”, iar un „orgasm năprasnic zguduie strada Progresului”, în timp ce „nimeni nu observă lipsa capitolului nouă”, lucrurile încep să-si ia revansa („Ciorapul Bunicii”, de exemplu), relatia Laurei cu Robert nu trece prin „oala cu sarmale, ci mai degrabă invers” si, la ofertă specială, se dă „lichidare de stoc în vederea apocalipsei de cartier”. Încît întreg opul este un soi de pseudoepykos, să-i spun asa, în care, ca să-l parafrazăm pe Alexandru Odobescu, cu a sa cunoscută carte în care cel mai reusit capitol era cel plin de puncte de suspensie, si aici, cel mai reusit capitol este, în cazul poetei noastre, cel care lipseste, desi, fără îndoială, si celelalte douăsprezece existente, sunt la fel de reusite.

Crista Bilciu este, prin această primă carte, o poetă de o fortă expresivă uluitoare, care, asa cum spune Al. Cistelecan pe coperta patru a volumului, are, în privinta poeziei, „un fanatism de artă si o religie pentru artă”. Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu”, pentru debut editorial, pe care l-a împărtit în ianuarie anul acesta la Botosani cu Andrei Dosa, vine să ne asigure că avem în Crista Bilciu o adevărată poetă.

joi, 23 august 2012

Cronică nouă, de Oana Purice: "Poemul-ciorap"


Uneori mă gândesc că sunt extrem de orgolioasă, pentru că mi se întâmplă să găsesc din întâmplare pe Google o nouă cronică la POEMA DESNUDA şi mă bucur atât de tare, încât plutesc pe deasupra lucrurilor. Ştiu că nu ar trebui să-mi pese de cronici şi de premii şi de atenţia acordată cărţii mele şi ar trebui să-mi pese numai de scris şi chiar încerc să mă disciplinez să-mi pese numai de scris... Nu prea funcţionează. Adică, evident, îmi pasă mai mult de scris decât de reacţiile la scrisul meu, dar, în fine, de câte ori găsesc o cronică nouă, mă bucur ca de un cadou frumos şi neaşteptat. Întotdeauna mi-a fost teamă că, de fapt, comunicarea interumană nu este posibilă, că suntem, fiecare dintre noi, închişi etanş în propriul său borcan, că ne vedem vag prin sticla groasă şi murdară, dar că nu ne putem în niciun caz atinge... Dar uite că visul meu (pe care din greşeală l-am scos la vedere şi oricum am fost convinsă că el este neinteligibil pentru oricine altcineva în afara mea) a evadat din borcan... De câte ori citesc o cronică nouă şi realizez că cineva CHIAR a făcut efortul să citească POEMA DESNUDA, că s-a gândit la el (la mine) şi că îmi trimite înapoi un răspuns, mi se pare o comunicare atât de intimă, încât roşesc de emoţie.
Copiez mai jos cronica - o puteţi citi în Revista Cultura, unde a fost publicată, dar eu o copiez şi aici, pentru că mi s-a mai întâmplat ca o cronică sau un articol despre mine să dispară misterios de pe net.

POEMUL-CIORAP
de Oana Purice

Volumul de debut al Cristei Bilciu este o productie ce transpune în epura recuperarile postmoderne ale culturii române din ultimii douazeci de ani. Operând intens la nivel intertextual, mizând pe paratext pentru creditarea originalitatii, resuscitând specii vetuste, jucându-se cu referintele si manevrând 
profesionist semnificatiile, „Poema desnuda“ este o reusita punere alaturi a sensibilitatii poetice cu travaliul textual, ostentativ lasat la vedere.
Promitând o epopee a vârstei de douazeci de ani, scrise la aproape zece ani distanta, volumul dezvaluie abia catre final centrul tematic, nucleul ce organizeaza întreaga desfasurare. Cele doua vârste sunt marcate astfel prin trecerea de la povestea studentei Laura la metafora extinsa a poemului-ciorap, ce va atrage în ochiurile sale personajele si decorurile. Asemenea sarpelui Uroboros, poema se întoarce catre sine înghitindu-si propriul trup, pe care îl reda apoi textual, prin imaginea ciorapului crosetat de Bunica-Sisif, printr-o maniera pe care liberalizarea postmodernismului si apetenta lui pentru paradox i-o permite.

Poemul cu mai multe strategii
Pâna a ajunge la momentul îngurgitarii pantagruelice a Ciorapului, „Poema desnuda“ dezvolta un fir epic unitar si un imaginar cu usurinta apropiat de o feerie suprarealista. Momentul incert al închiderii personajelor în text este foarte bine regizat: „Mai întâi trecu prin poem/ o turma de elefanti din Serengeti“. Pentru a se sustrage responsabilitatii de veridicitate, dar si pentru a evita textualismul, autoarea apeleaza la un artificiu al decorului (tehnica recuperata vizibil din arta teatrala): „Dupa trecerea elefantilor s-a ridicat un nor de praf/ atât de gros,/ încât personajele poemului/ nu s-au mai vazut între ele“ (p. 92). Episodul sta ca o justificare a confuziei si amestecului, devenite cuvinte de ordine ale volumului. Aici se alatura si se contamineaza regnuri, genuri, specii, registre, limbaje, timpuri, locuri, într-un veritabil tandem postmodernist al indeterminarii. Dar, cel mai important, „Poema desnuda“ este un volum cu multiple niveluri de existenta si reprezentare, care se intercaleaza si se suprapun aleatoriu.
Cel mai usor de observat este raportul dintre text si metatext pe care autoarea îl pune în discutie înca din motto („Eco, Gadamer, Ricoeur/ Toate textele ma dor“, p. 5) si care capata consistenta în „Introducere“. Titlul însusi anuntând un poem care îsi leapada mistificarile – fara a-si respecta, în buna traditie literara, promisiunea – capitolul introductiv contine un fel de making of, o punere în lumina a autorului si a procedeelor de compozitie. Desi schimba elementele decorului, înlocuind carcera cu mansarda, poemul debuteaza arghezian: denunta înca o data originea orfica si se afirma ca un artefact. Neîncrederea studentei de douazeci de ani, deziluzionata de propria realitate, o augmenteaza pe cea a autorului „Florilor de mucigai“, efortul creator fiind, de data aceasta, suportat de întreaga fiinta; „poemul-blestemul“ nu e doar zgâriat cu unghiile de la mâna stânga, ci „framântat cu degetele, talpile, cu saliva“, pentru care „mi-am stors sudoarea, sânii, creierii“ (p. 7).
Epopeea studentei Laura, ce-si poarta obsesia cursului de istoria limbii române si a vecinilor sai de bloc este deseori întrerupta de interventii auctoriale. Acestea fie completeaza imaginea oferita de discursul linear, fie rectifica informatii, spre o cât mai exacta interpretare, fie se autosesizeaza atunci când versurile pierd din interes („Ce idiot e ultimul vers“, p. 50) sau, dimpotriva, apeleaza la relansatori narativi, functionând în regim de captatio: „hotarî sa elucideze problema/ Într-un capitol urmator“ (p. 29). Comentariile regizorale, împreuna cu desele voci si cântece din off sustin caracterul dramatizat al poemului. Tentatia teatrului (vadita în final, unde Apocalipsa din orasul Sevda începe cu deteriorarea decorului made in China ce tinea loc de realitate) este o alta piesa a constructiei heterogene, realizând, alaturi de substratul epic si tonurile lirice, un construct polifonic.

Carnaval în decor de mucava
Desfasurarea epica nu este surprinzatoare, eroii nu impresioneaza, nemeritându-si, în definitiv, eticheta de epopee (notata explicit): Laura, dezamagita de indiferenta cu care David (barbatul cu nume conventional) raspunde dragostei sale, îsi construieste, inversând mitul lui Pygmalion, sapte barbati (toti se numesc Robert) din hârtie si cuvinte. Convinsa de iubirea si de poeziile pe care Robert7 i le scria pe piele, Laura pare sa se fi împlinit; asista însa la dezmembrarea treptata a iubitului ei, aflând ca poetul cuceritor era doar o jucarie mecanica; personajul-artefact este un simbol al efortului creator anuntat.

Ceea ce ofera amploare poemului este tocmai adaosul liric pe care autoarea îl brodeaza cu atentie si talent pe cutele acestei povesti. Profilurile personajelor secundare sunt primele care atrag atentia: Bunica, cea care împleteste din firul rosu ciorapul-poem, Omul-cu-sprâncenele-prea-lungi, autorul scriptului ce se desfasoara sub ochii cititorului – conditia de homo faber e recurenta în volum, Aemilia, nebuna scarii, cu cele 12 fuste ale sale; Fata-papusa, a carei descriere este de o intensa forta poetica: „Nu are sex./ Desi niciun barbat nu se poate abtine/ sa se uite sub fustita papusilor,/ ei uita instantaneu dureroasa descoperire/ imediat ce fustita cade/ si din nou râvnesc/ si ofteaza/ si viseaza/ la femeia-papusa/ perfecta/ si rabatabila“ (p. 35). Filigranele lingvistice pe care autoarea le obtine sustin „framântarea“ marturisita în „Introducere“: „La nasterea Fetitei, venira cele trei, urâtele./ Una n-avea cap,/ una se târa/ si una nu era deloc-deloc,/ asa ca veni lipsa ei“ (p. 56) sau: mama „este cubica/ deoarece lui tata/ îi plac femeile cu forme“ (p. 32). O alta constructie ce-i da masura talentului are ca referinta tot imaginea mamei: surprinde o activitate-rutina a intimitatii casnice si o prelucreaza expresiv, adaugându-i un diez suprarealist (în ton, de altfel, cu întregul poem) – „Mama mama/ ea are parul lung/ si din propriul ei par îi sunt tesute hainele/ astfel toate hainele mamei pornesc din cap/ si seara, ea nu se dezbraca,/ se despleteste doar“ (p. 31). Ramânând în zona stilisticii, se observa o tendinta spre constructiile axiomatice, deseori incompatibile cu toleranta imagistica si relaxarea discursului, caracteristice ale întregului: „Majoritatea fecioarelor/ sfârsesc în patul câte unui barbat adevarat/ desi e greu de gasit un barbat adevarat în ziua de azi/ nu se mai fabrica“ (p. 32) sau „Atunci când nu ai suflet, nu existi“ (p. 77).

Aparent, textul Cristei Bilciu este o desfasurare carnavalesca într-un cronotop bine delimitat; consistenta corporala a personajelor este înlocuita de masti, schematism surprins în numele-simbol pe care acestea le poarta. Se observa, însa, ca scena si cronologia sunt fracturate, pierzând coplanaritatea în favoarea etajarii distincte. Mecanismul este cu atât mai interesant, cu cât suprafetele tangentiale si trecerile de la un plan la altul sunt ele însele iluzorii, într-o perfecta dispunere escheriana. Bunica si Laura (împreuna cu ceilalti locatari ai strazii Progresului nr. 7) par sa apartina unor niveluri diferite de existenta: ciorapul batrânei prinde în ochiurile sale vietile celorlalti (doar fustele Aemiliei, devenite, succesiv, pasari si zmee, scapa). Primul moment de ruptura este aducerea în atentie a tabloului pe care Fata Bruna i-l face Aemiliei, reprezentând declicul pentru urmatoarele iesiri din plan. Omul-cu-sprâncene, scenaristul, devine cronicarul povestii, Travestitul îi concureaza omniscienta, „studiind cu atentie tot ce/ se întâmpla“ (p. 23); asumarile de auctorialitate se multiplica în episodul sedintei locatarilor (devenite „sezatoare literara“), în care povestea de dragoste a Laurei este redata în functie de presupunerile celor prezenti. Coborârile si urcarile sunt reperabile si la nivel diacronic, dar nu exista semnale de demarcatie explicite. Tesute în ciorapul-poem al Bunicii, amintirile si trecutul Laurei au libera circulatie: groapa si profesorul Thales, repere ale copilariei, îi sunt readuse în prezentul bântuit de imaginea lui David si a restantei de ILR (istoria limbii române). Configuratia reticulara a poemului se dezvolta si spre alte directii: raporturile realitate-vis, corp-suflet ating, de asemenea, des-esentializarea, datorita transgresarilor continue.

O minima unitate parea a fi mentinuta de prezenta unei voci suprasegmentare, „autorul“, cel care ordona intern pretentiile auctoriale asumate de personaje; impresia este demistificata atunci când apare în scena Al lu’ Cincistele, care tine sub observatie constructia poemului si când Laura, eroina poemului, se gândeste sa intervina pentru ca „prea batea autoarea câmpii si/ se crease un moment penibil“ (p. 31). Autonomia pe care personajele o capata marcheaza si mai puternic încadrarea postmodernista a poemului, bifând ca utilizat înca un mecanism pe lista autoarei. În acest sens, impresia de epuizare programatica a instrumentelor postmoderniste este, poate, unul dintre putinele puncte slabe ale poemului.

Dincolo de realizarile stilistice si de continut, „Poema desnuda“ îsi merita încadrarea canonica pe care premiile literare i-au conferit-o si pentru ca reuseste sa se transforme, prin metafora poemului-spirala, într-o reflectare în mic a spatiului literar românesc al ultimilor patruzeci de ani: formele literare nu s-au succedat printr-o miscare lineara, de ireversibila înlocuire a precedentei, ci, dimpotriva, pe traiectorii concentrice. Volumul de fata probeaza repozitionarea în etapa postmodernista, printr-o valorizare optima a acumularilor literare intermediare.

duminică, 15 iulie 2012

POEMA DESNUDA nominalizată la Premiile Naţionale Mircea Ivănescu



In memoria poetului si traducătorului Mircea Ivănescu, se va decerna din anul 2012 un premiu anual pentru poezie care îi va purta numele.

Premiile, în număr de trei, vor fi date de catre Asociatia Artgothica şi ele sunt:





Cartea de poezie a anului 2011
  • Constantin Abăluţă, Nu eu dar nici altcineva, ed. Charmides, 2011;
  • Nichita Danilov, Imagini de pe strada Kanta, ed. Tracus Arte, 2011;
  • Paul Vinicius, Liniştea de dinaintea liniştei, ed. Tracus Arte, 2011.
Volum de debut în poezie
  • Crista Bilciu, Poema desnuda, ed. Cartea Românească, 2011;
  • Andrei Dosa, Când va veni ceea ce este desăvârşit, ed. Tracus Arte, 2011;
  • Răzvan Gheorghe, Metastazele luminii, ed. Tracus Arte, 2011.
Premiul „Mopete”
  • Simina Codruţa
  • Silvia Mateescu
  • Cătălin Pavel
Juriul Premiilor Naţionale pentru Poezie „Mircea Ivănescu” din 2012 este format din: Ion Mureşan – preşedinte, Leo Butnaru, Felix Nicolau, Ioan Moldovan, Cornel Ungureanu - membri. Ei au deliberat asupra a peste o sută de volume din producţia editorială a anului 2011. 


După cum vedeţi, şi POEMA DESNUDA e pe lista nominalizărilor.


Premiile se vor decerna în cadrul Taberei Internaţionale de Poezie „Artgothica”, ale cărei lucrări se vor desfăşura între 19 – 22 iulie la Sibiu.

Mai multe informaţii aici:


http://www.agentiadecarte.ro/2012/07/se-decerneaza-premiile-nationale-pentru-poezie-%E2%80%9Emircea-ivanescu%E2%80%9D/

Revin cu ştiri.

marți, 5 iunie 2012

luni, 4 iunie 2012

POEMA DESNUDA la Sibiu

Exact a doua zi după terminarea Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, când încă aproape se mai auzeau aplauzele şi focurile de artificii din seara anterioară (exagerez, dar adevărul e că FITS a avut o puternică impresia asupra mea şi încă nu am reuşit să dorm după atâta muncă - eh, traduceri - şi spectacole văzute), aşadar, nici nu am lăsat oraşul să se dezmeticească (:P) şi am avut, la Librăria Humanitas "Constantin Noica", o prezentare a POEMEI DESNUDA. La Sibiu.
Iniţial am avut 


 Mi-au prezentat cartea Dumitru Chioaru şi Rita Chirian. Iar Ofelia Popii a citit din cartea mea ce i-a plăcut mai mult.

miercuri, 4 aprilie 2012

Cronică de Dan Ţăranu în "Corpul T"


 Dan Țăranu : Suprarealism casnic, versiunea meta

Data articolului: 4/18/2012 3:35:49 PM
Poema desnuda, o autointitulată epopee, e construită pe modelul unui suprarealism îmblânzit, executat corect, uneori cu farmec și deseori cu conștiință de sine.
Crista Bilciu este ultima câștigătoare a concursului de manuscrise a Uniunii Scriitorilor, ceea ce e cumva consonant cu scriitura ei, care cochetează și jonglează cu discursuri poetice ale ultimilor (mai ales) 30 de ani care au intrat în procesul de canonizare / insituționalizare. Poema desnuda, o autointitulată epopee, e construită pe modelul unui suprarealism îmblânzit, executat corect, uneori cu farmec și deseori cu conștiință de sine. Poemul, cu capitole, are o structură narativă, dejucată cu o  inocență trucată convingător (sau nu), apelează la diversiuni imagistice și la “ca și cum-uri” simpatice. S-a vorbit despre suprarealismul autoarei (chiar ”suprarealirism”), dar poemul nu este construit pentru a se autonomiza, sau pentru a eluda legități, suntem în specia fabulei, așa că rezultatul e o reverie care amestecă fantezist, nefantasmatic, preocupările și anxietățile unei studente la Litere cu atmosfera de bloc, tratată doar un pic cărtărescian, cât să stimuleze nostalgii, cu scene(te) cu tentă, să zicem, onirică. La toate acestea se adaugă câteva personaje: Laura (alter-ego cu care autoarea se află într-un fel de love-hate), bunica și ciorapul ei hipertrofic, jumătăți de câine, un om cu aripi, un om cu sprâncene prea lungi, nebuna Aemelia și fustele ei ubicue, Thales, A lu’ Cinci Stele (anagrama evidentă a criticului de pe coperta IV)…

Avertismentul care deschide volumul „o, începe poemul. Dați-vă la o parte!” e fals, poemul trece bine mersi prin tine și îți dă o senzație, nu neapărat accentuată, de relaxare, uneori cu surprize (evanescente), iar singura lui formă de subversiune e cea față de confesiunea directă, plus o anumită blazare sau neîncredere în misiunea salvatoare a literaturii.  Altfel, discursul are obsesia determinărilor formale, se transformă, păstrând riguros memoria identității  / traiectoriei anterioare. Nu e, deci, suprearealism free-styiling, ci cu story minimalist și cotidian, amortizat și cuminte, ba mai mult, autoreferențial și metatextualizant. Desigur, se poate spune că autoarea merge la sigur, combină improbabil, dar agreabil, cele mai de succes (adică academizate) tradiții ale sfârșitului de secol trecut. Ceea ce sună a ghiveci din mai multe cursuri de filologie are însă o surprinzătoare fluență și putere de seducție. Autoreferențialitatea înseamnă aici un poem cu conștiință de sine și cu memorie, dar ea nu e nici suficient de ironică, nici nu suferă de subtilitate. Iar intertextul cam tot așa.  Spre final, se intensifică procedeele postmoderne, deja clasate, dar care nu sunt supărătoare, sunt doar, ei bine, clasate. De exemplu, materia poetică de până atunci e made in China, elementele imaginarului sunt concediate, personajele demisionează,  Robert –  creația Laurei (de fapt creațiile - sunt mai mulți) repetă automat că Laura e o mare poetă etc.

Liric, imaginile se derulează fără erori de execuție, dar și fără a propune mai mult: “sufletul Laurei umbla pe străzi în toată nuditatea lui / era alb și fragil ca un ou / fătat prea devreme, cu coaja prea moale / (purta apriori urme de labă de tigru / zugrăvite în roșu)”.  Pe coperta a patra Al. Cistelecan vorbește despre “dinamica dimoviană” (la care, ca să ieșim din zona marketingului, se aspiră deocamdată) și de faptul că autoarea “Ia distanță de minimalismul, autenticismul, crizismul și deprimismul de convenție biografistă”.  – ceea ce e adevărat, cu observația că este vorba de distanța de până la ele. Sau, altfel spus, poeta își deghizează inocent și pudic tensiunile, crizele și obsesiile într-un nor de vată de zahăr protectoare, scoasă din recuzita valoroasă,  ușor prăfuită, dragă criticilor literari. Procedeu de care vocea lirică este conștientă și pe care îl ia uneori în răspăr. Când există pericolul acumulării de tensiune, (“adevărul e că Bunica s-a sinucis / și nu știa să croșeteze (Deci nici măcar nu și-a croșetat singură funia – asta ar mai fi scos povestea din banal”),  intervine cenzorul  -edulcorant, compensatoriu. Laura își retrage ”toate cuvintele” despre sinuciderea bunicii, aceasta nu moare, ci primește un plic de la omul cu aripi transparente și se oprește din croșetat. 

Meritul autoarei e că își denudează tehnicile, lucrează cu toate cărțile pe față. Nu e prizoniera propriei viziuni (dar nici nu și-a definitivat-o), însă întâlnirea improbabilă despre care vorbeam mai sus conferă cărții o notă half-baked. Componentele sunt juxtapuse, fără a evolua într-un alt tip de relație, mai complexă. Salvată de kitsch prin ludic, lipsită de crispare, poezia Cristei Bilciu este colorată și extravagantă, ca o dioramă de muzeu literar.

Crista Bilciu, Poema desnuda
Cartea Românească, 2011

joi, 15 martie 2012

Ziua mondială a poeziei la Bucureşti

În 14 martie, de Ziua Mondială a Poeziei, am fost invitată să particip la o dezbatere pe tema: "Poezia şi noile media".



Mai bine vă redau de pe site-ul "Agenţiei de carte" ce s-a întâmplat la eveniment:

"Ziua Mondială a Poeziei a debutat de la ora 15:00, cu evenimentul „Poezia faţă cu noile media”, în Rotonda MNLR, avându-i invitaţi pe scriitorii: Crista Bilciu, Teodor Dună, Mugur Grosu, Iulia Militaru, Livia Roșca, Octavian Soviany, Adrian Suciu. Moderatori: Cosmin Perţa şi Andra Rotaru. În cadrul dezbaterii s-a discutat despre puterea pe care o are internetul şi impactul acestuia asupra scriitorilor şi cititorilor, despre promovarea literaturii prin intermediul internetului, despre formele pe care însăşi poezia le poate căpăta datorită acestor noi tehnologii. Un subiect vast, care a născut păreri pro şi contra, care a dezvăluit cât de conservatori sau cât de modernişti sunt poeţii când vine vorba de internet, de social media şi de variantele pe care aceste noi tehnologii le oferă în momentul de faţă, în „detrimentul” printului.
La dezbatere, Crista Bilciu a realizat că este mai conservatoare decât colegii săi de generaţie, că este „mai retro”, iar un text (dramaturgic în cazul ei) despre ceea ce se petrece în momentul de faţă din punct de vedere social, politic sau istoric este, în opinia sa, mai puţin incitant decât un text scris de clasici precum Cehov, Beckett sau Shakespeare. A argumentat că îi încurajează pe mulţi dintre tinerii dramaturgi să-i trimită texte, doar în ultima perioadă citind peste 50 de manuscrise, încurajând şi susţinând, atât cât poate, noile talente. Dar, din păcate, nu au apărut încă acele manuscrise şi acele voci care să îi ofere plăcerea unei lecturi revelatorii.
Iulia Militaru a spus că ea nu neagă puterea pe care internetul o are în momentul de faţă şi pe care o va avea în viitor, părerea ei fiind că însăşi forma poeziei se va schimba datorită internetului. Formele şi tehnicile pe care le vor aborda poeţii vor fi modelate de aceste noi tehnologii, iar critica literară se va confrunta cu o mare provocare, atât estetică, cât şi de validare a sa.
Adrian Suciu a spus că există site-uri, bloguri sau modalităţi virtuale prin care poezia este difuzată, iar meritul fiecărei etape trebuie luat în serios. Fiecare dintre cei care folosesc astfel de mijloace o fac în măsura în care acestea sunt potrivite pentru ei, iar factorul decizional în a aprecia valoarea acestora, este consumatorul. Nu ai cum să opreşti un scriitor să se exprime, aşa cum nu ai cum să împiedici valoarea sau non valoarea să se folosească de aceste tehnologii. În mediul virtual, vei găsi orice, pentru toţi.
Din public, Victor Potra a spus că organizează un eveniment care va fi transmis exclusiv prin intermediul internetului, iar publicul nu va mai fi acolo, în faţa scriitorului, ci exclusiv on-line. Mugur Grosu a lăudat iniţiativa, precizând că i se pare uimitor cum de astfel de lecturi sau evenimente nu au avut loc până în acest moment.
Cosmin Perţa l-a chestionat pe Teodor Dună în legătură cu reticenţa acestuia faţă de noile media şi non implicarea sa faţă de acest domeniu, Dună fiind unul dintre puţinii scriitori care nu a folosit de-a lungul timpului nici unul dintre site-urile on-line specializate de poezie. Teodor Dună a spus că astfel de modalităţi de a scrie nu-l reprezintă.
Mugur Grosu a punctat faptul că poezia, uneori, se întoarce către formele sale primare, iar publicul nu mai este de cealaltă parte a „baricadei”. Poezia este, uneori, menită să interacţioneze cu celălalt. Trubadurii nu s-ar fi sfiit să folosească nici un mijloc de transport, iar modalitatea în care poezia, în momentul de faţă, este „utilizată” de scriitori, este o opţiune ce ţine de resursele fiecăruia.
Livia Roşca a amintit că, acum câţiva ani, mulţi scriitori îşi puteau face debutul on-line, că era necesar pentru mulţi, interacţiunea cu ceilalţi. Astfel, câştigând o anumită experienţă sau fiind încurajaţi, ca şi în cazul ei, au ajuns şi la print. Fără aceste etape pregătitoare, în care cel care comenta putea dădea un feedback, nu ar fi avut poate nici curajul, dar nici motivaţia necesară să debuteze şi editorial.
Poeţii au încheiat dezbaterea care a dezvăluit puncte divergente de opinie, cu lecturi din cele mai noi poeme ale acestora, iar Ziua Mondială a Poeziei a continuat la Teatrul Naţional de Operetă, de la ora 17:00, cu evenimentul „O felie de poezie”.

luni, 5 martie 2012

Ne vedem la Bucuresti, la Ziua Mondială a Poeziei


Aflati ca Ziua Mondiala a Poeziei e in 21 martie si iata unde voi fi eu in acea zi (preiau articolul publicat pe Radio Romania Cultural):

"Miercuri, 21 martie 2012, Asociațiile EURO CULTURART și OPEN ART organizează trei evenimente dedicate Zilei Mondiale a Poeziei, instituită de UNESCO în anul 1999. Astfel, sunt programate o dezbatere, „Poezia faţă cu noile media”, în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, un miting literar, „O felie de poezie”, în foaierul Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti, precum şi cea de-a patra ediție a Maratonului de Poezie, Blues şi Jazz,. Coorganizatorii Zilei Mondiale a Poeziei la Bucureşti sunt Radio România Cultural, TVR2, Uniunea Scriitorilor din România, Asociaţia Scriitorilor Bucureşti – secţia Poezie, Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti şi Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti. Susţinătorii financiari ai proiectului sunt Administraţia Fondului Cultural Naţional şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Partenerii media ai proiectului sunt: ŞAPTE SERI, revista Cultura şi www.agentiadecarte.ro .

Miercuri, 21 martie 2012, ora 15.00, în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, va avea loc dezbaterea „Poezia faţă cu noile media”, moderată de Andra Rotaru şi Cosmin Perţa, avându-i invitaţi pe poeţii Adrian Suciu, Teodor Dună, Octavian Soviany, Livia Roșca, Mugur Grosu,  Iulia Militaru, Crista Bilciu, poeţi care vor susţine, după dezbatere, câte un scurt recital. Radio România Cultural va înregistra dezbaterea şi recitalul."
Miercuri, 21 martie 2012, ora 17.00, în foaierul Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti, va avea loc mitingul literar „O felie de poezie”. La finalul mitingului poetic, 21 de torturi inscripţionate cu poemele scrise de 21 de poeţi invitaţi vor fi savurate de către public şi poeţii invitaţi, în acordurile unor arii de operetă celebre. Vor susţine recitaluri (maximum 5 minute de fiecare) Paul Vinicius, Horia Gârbea, Gabriel Chifu, Cornelia Maria Savu, Rodian Drăgoi, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Prelipceanu, Denisa Comănescu, Ioana Diaconescu, Traian T. Coşovei, Andrei Novac, Florina Zaharia, Viorel Lică, Constantin Abăluţă, Magda Cârneci, Ruxandra Anton, Augustin Ioan, Daniel Bănulescu, Iolanda Malamen, Ioana Greceanu, Răzvan Ion Dincă. Amfitrioni: Dan Mircea Cipariu și Ion Cristescu. Viziunea grafică a poemelor ce vor fi tipărite pe torturi îi aparţine artistului vizual Mihai Zgondoiu. Radio România Cultural va înregistra mitingul literar.

Miercuri, 21 martie 2012, ora 19.00, în studiourile TVR 2, va avea loc, timp de trei ore, înregistrarea celei de-a patra ediţii a Maratonului de Poezie, Blues şi Jazz. Sunt invitaţi poeţii  Nora Iuga, Gabriel Chifu, Liubița Raichici, Santha Attila, Andrei Bodiu, Florin Iaru, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Bogdan O. Popescu, Eugen Suciu, precum şi muzicienii  Nadia Trohin, Mircea Tiberian, Berti Barbera, Ionuţ Bogdan Ştefănescu, Mike Godoroja & Blue Spirit. Amfitrioni: Dan Mircea Cipariu, Mike Godoroja, Florian Lungu. Emisiunea va fi difuzată de TVR2 vineri, 23 martie 2012, de la ora 23.45, şi reluată de TVR Cultural sâmbătă, 24 martie 2012, precum şi de TVR Internaţional.

Cu acest prilej va fi lansată, la Editura Tracus Arte, Antologia ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI/Maratonul de Poezie, Blues şi Jazz, ce va cuprinde câte două poeme şi câte o fotografie a următorilor 42 de scriitori:

Constantin Abăluţă * Ruxandra Anton * Daniel Bănulescu * Crista Bilciu * Andrei Bodiu * Magda Cârneci * Gabriel Chifu * Dan Mircea Cipariu * Denisa Comănescu * Traian T. Coşovei*  Ioana Diaconescu * Răzvan Ioan Dincă * Rodian Drăgoi* Teodor Dună * Horia Gârbea * Ioana Greceanu * Mugur Grosu * Florin Iaru * Augustin Ioan *  Nora Iuga * Viorel Lică * Iolanda Malamen * Iulia Militaru * Ion Mureşan * Andrei Novac * Cosmin Perţa* Ioan Es. Pop * Bogdan O. Popescu * Nicoale Prelipceanu * Liubiţa Raichici * Livia Roşca * Andra Rotaru * Santha Attila * Cornelia Maria Savu * Octavian Soviany * Liviu Ioan Stoiciu * Adrian Suciu* Eugen Suciu * Robert Şerban * Ionuţ-Bogdan Ştefănescu * Paul Vinicius * Florina Zaharia."

Acesta a fost articolul.Ei bine, eu acum sunt in Sibiu si mi-e dor de Bucuresti si abia astept acest eveniment! Promit sa va povestesc tot si sa va aduc drept dovada si fotografii.

vineri, 2 martie 2012

Cronica de Daniel Cristea-Enache in "Observator cultural"

Tocmai am descoperit in "Observator cultural" o cronica de Daniel Cristea-Enache la POEMA DESNUDA:

Cîştigătoare a concursului de manu­scrise organizat de Uniunea Scriitorilor (ediţia 2011) şi laureată la secţiunea Opera Prima a Premiului „Mihai Eminescu“ (ex aequo cu Andrei Dósa), Crista Bilciu a oferit cititorilor mai sofisticaţi care sînt criticii o epopee postmodernă, pe cît de proaspătă la prima lectură, pe atît de rutinată la modul textualist. Grila „optzecistă“ de reluare parodică a discursurilor poetice anterioare şi inserare a lor în ţesătura propriului text este preluată şi utilizată în Poema desnuda cu o şi mai mare disponibilitate ludic-onirică; şi pe o plajă de referinţe la o actualitate literară ce s-a desprins, în ansamblul ei, de intertextul postmodernist.
Ceea ce surprinde plăcut, la debutul editorial al Cristei Bilciu, e tocmai „contrastul“ dintre relaxarea şi jovialitatea tonului şi, de cealaltă parte, ticsirea versurilor cu aluzii culturale, pe deasupra ariei de ignoranţă a unor „vedete“ de ultimă generaţie. Reflexul postmodern a devenit unul necondiţionat. Pentru un creator care a citit şi a „consumat“ experienţele artistice anterioare, secvenţe şi tonalităţi ale acestora vor apărea din însăşi iniţierea propriului discurs. Acesta poate fi unul ironic, parodic sau chiar fantezist, ca în Poema desnuda; în toate cazurile, el e unul metaliterar, într-o epocă a ingenuităţii artistice pierdute. Naivitate a personajului central, într-un montaj ingenios făcut de un autor destul de experimentat, fără tatonările şi ezitările debutului: iată elementul de surpriză şi formula cîştigătoare a Cristei Bilciu. Versurile sale, cu cîteva excepţii, nu sînt nemaipomenite, nemaiîntîlnite şi nemaivăzute; însă toate trimit, expert, către un deja-văzut şi un deja-întîlnit semnalate ca atare cititorului avizat.
Dacă trimiterile par extrem de fireşti, intrate, cum spuneam, în reflexele culturale ale autoarei, trasoarele parodice au adresă. Ele sînt direcţionate nu către trecutul „optzecist“, ci, dimpotrivă, către prezentul poetic ce a dislocat modelul. Capitolul 13 are un titlu ce spune cîte ceva (în cheie ironică) despre raporturile tinerei scriitoare cu postexpresionismul şi „milenarismul“ dominante în poezia anilor 2000: „Superofertă: dragoste şi alte chinezării. Lichidare de stoc în vederea apocalipsei de cartier“. Invers decît în poezia „fracturistă“, suferinţele şi suferinţa unui personaj îşi pierd relieful şi devin peliculare: ca într-un film de desene animate în care lucrurile nu sînt ireversibile, iar finalul e fericit. Crista Bilciu dă banda întîmplărilor „narate“ înainte şi înapoi, topind necazurile personajelor (din dragoste, din boală, din... învăţat la ILR) în cîte o replică spumoasă sau într-un zbor oniric dincolo de prozaica şi infecta realitate. Expediată pe fereastră, realitatea se întoarce însă bătînd la uşă şi primită fiind în „vastele apartamente“ ale poematiconului. În aceste contexte de, aşa-zicînd, coagulare, realitatea devine una poetic-familiară şi ia chipul unor personaje translate din lumea literară românească. Pe lîngă omniprezentul Al lu’ Cincistele, zeul critic tutelar din Poema desnuda (şi care e un Al. Cistelecan învăluit în fum de ţigară şi-n prospectări asupra viitorului poeziei au­tohtone), apar menţionaţi Cărtărescu şi Muşina, Mincu şi Manolescu: tot scriitori şi critici al căror interes pentru poezia novatoare nu mai trebuie demonstrat.
Ei stau cît se poate de firesc alături de personaje made by Crista Bilciu fără un prototip real: Aemilia, „nebuna blocului“, cu fustele date peste cap, la propriu şi la figurat, pînă se ajunge la un fantastic burlesc; ori Bunica tot lucrînd la un ciorap, pînă cînd acesta devine Ciorapul (cu majusculă) nesăţios, devorator, un uriaş „stomac exterior”; ori Femeia de Afaceri, Fata Brună, Omul-cu-sprîncenele-prea-lungi şi marele Actor urmărit de admiratoare... Toate aceste apariţii, pendulînd între episodic şi recurent, gravitează în jurul unei tinere îndrăgostite, Laura. Laura gravitează, fără speranţă, în jurul unui David inaccesibil. Şi versurile din epopee, urmărind aceste linii de curbură, se întorc totodată spre referentul textual pe care îl constituie.
„Vîntul postmodernismului“ bate potrivit pînă la tare în cînturile din Poema desnuda, împingînd totul spre convenţie, artificiu, script cinematografic şi potenţială ecranizare, desen animat. Un avion cu o pancartă traversează cerul acestei feerii post-„optzeciste“, iar pe pancarta cu pricina e tăiat cuvîntul terifiant „Examen“ şi dedesubt scris ceva şi mai înfricoşător: „Restanţă ILR“. Feeria ar putea deveni coşmar, aşadar, dacă tonusul şi predispoziţia ludică ale autoarei n-ar imprima scenariului o notă de optimism debordînd pe deasupra tuturor constrîngerilor: fie ele existenţiale sau filologice. La fereastra unui spital sînt agăţate „bannere încurajatoare“; iar necazurile personajelor animate sînt palide prin raportare la avatarurile unor scame urmărite cu maximă atenţie – şi într-un irezistibil crescendo tragicomic. Căci, dacă siluetele făpturilor din Poema desnuda au un foşnet de hîrtie ce le ţine deoparte de dimensiunea suferinţei reale, ele, scamele, trec prin nenumărate situaţii încîlcite şi nu-şi mai văd capul (!) de probleme. Sfîrşitul lor tragic este aproape, la finalul cărţii; dar, în ultima clipă, printr-o salutară punere la adăpost, vor respira şi necăjitele scame aerul sărbătoresc al happy-end-ului: „Atunci reflectorul care ţinea loc/ de soare se sparse cu zgomot puternic/ şi în mijlocul haosului căzu,/ susţinută de un cablu,/ o lună roşiatică,/ hidoasă şi artificială/ tot «Made in China»./ Toate personajele fugeau care încotro/ prin semi-întuneric,/ printre ţevi metalice/ şi scîrţîitul ruginei/ se auzeau ţipete şi înjurături./ Cei cu mai mult sînge rece/ îşi făceau bagajele/ pentru a se muta în alt poem,/ că pînă şi la fracturişti e mai bine,/ mai cald, mai primitor,/ iar la Cărtărescu, ce să mai vorbim,/ e lux./ Începu să ningă,/ ceea ce se dovedi foarte periculos/ pentru scame,/ care încercaseră pînă acum/ să-şi facă meseria de ştirişti,/ dar acum se fereau cu greu/ din calea fulgilor/ şi nu mai strigau decît/ «Ajutor!», «Segitseg!» şi «Help! Help!»/ deoarece absolviseră recent un curs de integrare/ europeană./ Patroana lor însă nu le băgă/ în seamă:/ şi, de data aceasta,/ chiar părăsi poemul, împreună cu David,/ cu un Inter(poemo)city./ Pînă la urmă tot Mimi/ le oferi adăpost scamelor/ în vastele ei buzunare/ în care ele se cuibăriră spăşite/ şi începură să picotească“.
Debutul Cristei Bilciu e unul notabil, mai întîi, prin fantezia combinatorie pusă ludic într-o epopee care se coase şi se descoase în acelaşi ritm. Iar apoi – lărgind cadrul –, prin aceea că dovedeşte resursele de vitalitate literară ale unui livresc poetic „optzecist“ ce părea vetust şi ruginit.
Sînt foarte curios asupra evoluţiei acestei tinere poete – dacă va fi una.

joi, 1 martie 2012

Cartea a doua a POEMEI DESNUDA

Dacă sunteţi curioşi să aflaţi ce se întâmplă în continuare cu Laura şi care dintre personajele din Cartea întâi vor apărea şi în Cartea a doua, găsiţi în premieră (mondială:D) un fragment din continuarea cărţii (care se va numi "Evanghelia după Lilith") în ultimul număr din revista Hyperion (nr. 1-2-3/2012), editată la Botoşani de către Gellu Dorian!

Găsiţi revista online aici. Căutaţi la pagina 21. Enjoy!

PS. Încă nu am terminat de scris "Evanghelia după Lilith", sunt pe la trei sferturi, caut nişte rezolvări care pur şi simplu nu-mi vin... Ştiu că în "Hyperion" apare doar un fragment, dar aştept cu mare curiozitate părerile şi sugestiile voastre. Încă mai e timp să ţin cont de ele! Mi se pare fascinant ca cititorul să poată interveni într-o carte, întregul proces de creaţie să fie interactiv... Vouă nu?

miercuri, 29 februarie 2012

Se schimba ceva?

Pe blogul sau, Horia Garbea vorbeste despre o schimbare de paradigma in poezia romaneasca. Redau mai jos doar fragmentul care ma priveste si pe mine:

"se schimbă ceva, și se schimbă „destul de radical”, scuzați forțarea, în poezia noastră: douămiismul apune și e schimbat pe altceva.
            Mă întemeiez pe Hutopila (poeme extraordinare, unele, precum cel intitulat CFR), pe Andrei Dosa (mai „lucrat” acesta), pe Radu Ianovi, pe Crista Bilciu (remarcabilă teatralitate a textului, amintind cumva de Saviana Stănescu, dar în altă zonă tematică), pe Laurențiu Belizan (ceva mai calofil), toți debutanți. Să ne uităm și la mai experimentatele Diana Iepure și Eliza Macadan care ies din „tiparul” deja cam obosit al lui „ce se scrie acum”, la Ciprian Măceșaru din ultimul volum. Strict (dar strict!) sub aspectul noutății, pentru că valoric am îndoieli serioase și consider că nu au fost convingătoare pînă acum, pot să le alătur și pe Medeea Iancu și pe Iulia Militaru.
            Nu aș putea contura un „portret robot al poetului douămiizecist”, dar simt foarte clar că se schimbă ceva. Dacă știți cum și ce, spuneți!"

Cititi restul articolului pe blogul lui Horia Garbea.

Imi amintesc surpriza mea atunci cand am castigat concursul de manuscrise al USR cu "Poema desnuda", dupa ce tinusem textul ascuns in ladoiul meu vreme de cinci ani, pentru ca nu credeam ca ar interesa pe cineva. Un poet consacrat mi-a spus atunci: "lasa, e mai bine asa, acum cinci ani n-ar fi avut asa impact, acum douamiismul s-a epuizat si e nevoie de o schimbare".
 
Ce ciudat e sa ajungi, fara voia ta, revolutionar. Adica, eu am scris o carte pentru ca am avut ceva de spus. Cartea aceea ar fi putut sa nu intereseze pe nimeni in afara de cativa prieteni si cateva matusi - sau ar fi putut fi o carte bunicica printre multe altele si atat. Daca "Poema desnuda" participa la innoirea poeziei romanesti, chiar nu e meritul meu. Nu e ca si cum as fi iesit cu poezia mea in strada, sa protestez si sa cer sa se schimbe ceva, cum au facut cei care l-au schimbat pe Boc. Revolutionari sunt cei care isi asuma acest rol inainte de a-l indeplini, bravo lor! Dar ceea ce e foarte placut pentru un poet este sa stii ca vocea ta e suficient de puternica pentru a fi auzita din multime. Desi, daca ma gandesc bine, cred ca e doar o chestiune de orgoliu. Hm, what can I do, I'm only human!

vineri, 24 februarie 2012

Cronica la POEMA DESNUDA in "Discobolul"


Veronica Buta a scris o cronica la POEMA DESNUDA, eu am descoperit-o abia acum:

Atunci când nu ai suflet nu ai poezie

Câştigarea Concursului de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediţia 2011, de  Poema desnuda (Cartea Românească, Bucureşti, 2011) a Cristei Bilciu trebuie privită doar ca o relativă surpriză. Adevărata noutate a volumului, dincolo de impunerea în forţă a unui nume în poezie, vine din formula adoptată de autoare. Ea se îndepărtează, cum s-a scris, şi de mizerabilismul deprimant şi deprimat, şi de minimalism, chiar şi de autenticism, aducând în faţa cititorilor o poezie confesivă, ce-i drept, ce poartă, in nuce, note de
biografism, însă nu de tip autenticisto-(hiper)realist, ci mai degrabă purtând coloratura realismului magic sud-american. Căci  Poema desnuda e tot atât de mult şi-un fantasy pre versuri tocmit, şi biografie versificată şi, deci, literaturizată, purtând doar semnele verosimilului, nu şi pe-ale adevărului existenţei istorice, ca şi un trăirism liric axat pe primatul fanteziei, al interiorităţii.
Pornind de la axioma „Atunci când nu ai suflet nu exişti” (p. 77), autoarea îşi concepe epopeea ca pe o desnudare extremă, o sondare intensivă mai degrabă decât extensivă în propriul sine (creativ), trecând, declarat, peste rigorile genului. Invocaţia nu e adresată, aşadar, nici muzei şi nici genului. O primă transgresiune se vede în paradoxala afiliere emotivă faţă de „târfa grasă a poeziei” sau, mai degrabă, faţă de rămăşiţele ei, căci poeta scrie un nou tip de epopee, poem epic la origini, ce va depăşi poezia însă, „vânătă şi ţeapănă/ cu viermişorii critici în rect,/ odihnească-se în pace”, păstrând din epicul de odinioară doar preferinţa pentru personaje, capitole şi-o sinuoasă aparenţă de narativitate.
Poemul e narcisist: „Eu alt idol îmi voi ciopli,/ în mine însămi”, cu toate riscurile asumate: „adică îmi voi săpa, cu propriul pix,/ propria-mi groapă de cuvinte”. Tonul bătăios, uşor autorionic din  introducere („Începe poemul./ O, începe poemul./ Daţi-vă la o parte!”) va fi abandonat apoi, în favoarea unei curgeri năvalnice a
textului, sub impresia necesităţii unei rostiri imediate şi-a poverii luxurianţei imaginaţiei. Că şi acesta va fi doar unul din multele glasuri ale autoarei, se va vedea mai încolo.

Impresia covârşitoare este a unei continue expansiuni a eului, a unei interiorităţi exuberante, redevenită materia primă a poeziei. În ciuda numeroaselor personaje, heteronimia e falsă, pentru că „În
visele mele uneori alerg pe coridoare/ Şi imaginea mea uneori tremură halucinant pe monitor/ Uneori ştiu că în fiecare cameră sunt eu eu eu”, personajele devenind uneori simple măşti ale eului liric/personaj principal/narator/autor înscris în poem.

Universul liric devine permeabil şi-un sine liric se insinuează în toate, folosind uneori chiar lucrurile pentru a-i bara expansiunea năvalnică; Bunica, dedându-se la jocuri semantice, va remarca: /«Privesc pe fereastră» nu e acelaşi lucru/ cu «mă uit pe fereastră»/ adică «uit de mine privind pe fereastră»/ Dacă n-ar fi sticla ferestrei/
m-aş risipi în lume  – gândeşte Bunica/ trebuie un zid nevăzut între mine şi lume/ Ce ciudat, să te ascunzi într-o cutie/ şi să-i faci o gaură ca să vezi afară”. Natural ar fi, mai degrabă, acel spirit dionisiac, al
expansivităţii eliberate în poem, lăsate să zburde, deşi mereu sub controlul lucidităţii. Căci acest poem al exuberanţei fanteziei lirice, al bucuriei de-a fabula, de-a se juca redenumind realitatea într-un cod
ştiut doar de sine sau torcând destinul personajelor, e nu mai puţin o autoscopie mereu lucidă şi-un joc textual bine-controlat. Frâiele unei creativităţi frenetice sunt scăpate doar cât va dori o raţiune poetică
rafinată şi iniţiată, care va face din binomul spontaneitate-control metatextual jocul predilect.  Impresia e aceea de joacă, atinsă de gratuitatea fericită a jocului inocent, ce poate exista doar pentru sine
(a se vedea scenele în care sunt implicaţi Aemilia, Ghiţă, Actorul şi Fata Brună şi, în general, mai toţi vecinii de pe Progresului 7) sau de rafinamentul intertextual al postmodernismului, vânt ce bate printre
versurile poemului.

Joaca devine mai serioasă atunci coloratura confesivă devine şi ea mai acută. Persiflant, motto-ul cărţii declară „Eco, Gadamer, Ricoeur/ Toate textele mă doeur”, iar scrisul vine şi dintr-o dimensiune vocaţională asumată tardiv de autoare, după cum declară în  introducere: „Acest poem atâta l-am gândit/ şi răzgândit,/ şi
frământat cu degetele, tălpile, cu salivă (...) Atunci trebuia eu să dau foc,/ când aveam 20 de ani şi/ eram studentă la Litere/ şi credeam că realitatea e un fel de/ literatură prost scrisă”. Dincolo de posibile
dimensiuni recuperatoare de ordin strict biografic, scrisul şi literatura funcţionează aici cu rol eschatologic, permiţând o existenţă într-un nou ordin ontologic („Ce ciudat:/ să te ascunzi într-o carte/ şi să-i faci
cuvinte ca să trăieşti în afară”), dar şi o necesară badijonare interioară: „Citesc mult. Citesc ca să uit de mine/ Citesc ca să umplu cu ceva golul din mine,/ Ca să nu-mi pun capăt./  Sufăr şi urlu în tăcere/ urlu în interior,/ urlu şi nimeni nu mă aude./ Dau din picioare şi urlu”. Simplă, fără dramatism, confesiunea pare a fi a Fetiţei, alter ego-ul copil ce-o dublează pe Laura, personajul principal al epopeii („Laura are 20 de ani şi e fecioară/ şi e studentă şa Litere/ şi mănâncă marii clasici pe pâine”). Dimensiunea mai gravă a jocului nu lipseşte,
aşadar, dar e tratată cu discreţie şi fără patosul care inundă, altfel, poemul. Bunica moare simplu, atât Bunica-personaj, cât şi cealaltă Bunică invocată, a autorului înscris în text, eveniment marcat de-o
stare de percepţie alterată a timpului şi-a spaţiului (blocul în care locuieşte se înalţă fără sfârşit spre cer), iar ciorapul la care ea lucra, ursind, ca Moiră deghizată a ultimului etaj, destinele personajelor se
va lungi fără de margini, atrăgând în iţele sale toate personajele şi provocând, în final, apocalipsa cartierului. Aceasta e însoţită, într-un plan mult mai teatral, de descoperirea  făcută de Laura, autor care
scrie şi e scris, în acelaşi timp. Jocului scrierii poemului ei şi-al lui Robert 7 i se adaugă acela al autoarei, atotştiutoare şi atotputernică uneori („Aici autoarea observă/ că în acest poem nu se mai întâmplă
nimic/ şi hotărî să nu mai fie aşa”), dublată, alteori, de  un altul („autorul e D-zeu”, la care Laura se decisese să renunţe, însă, încă din copilărie).

Cea care va decide să „mişte” poemul, să facă „să se întâmple ceva” va fi personajul autoarea. Prinsă într-un artificial joc al creaţiei lirice, Laura, alter-ego-ul ei, va provoca o apocalipsă scriptică, dând,
astfel, la iveală, în „rotiţe/ şi şuruburi şi ţevi”, un necruţător deus ex machina ce menţinea convenţia lirică. Departe de a renunţa la ea, autoarea apelează tot la un truc literar, acela al prolepsei. În timp ce
diluviul de zăpadă şi laţe de ciorap vântură personajele, Laura găseşte, ca o nouă Alice, o prăjiturică (de altfel, fenomenele de macropsie şi micropsie amintesc toate de aceeaşi Alice a Ţării minunilor). „«Dacă vreodată vei creşte mare/ cu adevărat/ vei scrie acest poem/ în care locuieşti»” va scrie pe răvaşul de lângă
„prăjiturelele de casă”. Laura supravieţuieşte morţii oraşului închis „din lipsă de iluzii”, ajungând, prin autoare, să scrie poemul. De-aici şi sentimentul de sfârşit firesc, şi-al Sevdei, şi-al cărţii, ce îşi îndeplineşte misiunea de-a oferi o primă casă lirică Laurei, până la facerea următoarei.

Înseşi personajele, toate încărcate de o dimensiune simbolică declarată (unora le lipseşte numele, fiind definite doar prin profesia lor  – Actorul, profesorul de română  -, amintind, astfel, de expresionism) ori dedusă, mai mult sau mai puţin transparent (Omul cu aripi, „înger sau...”, Omul cu sprâncenele, care mânuieşte scriptul, ori Al lu„ Cincistele vin amândoi dintr-o dimensiune metatextuală a
textului, primul apărând mai ales în inserţiile italice, dublând, alături de autoare, o funcţie a eului raţional, al prezentului scrierii poemului; Al lu„ Cincistele joacă rol de supraeu normativ, care orice supraeu, a cărui aprobare se caută), vin din aceeaşi interioritate luxuriantă, de care nu se rup cu adevărat niciodată, părând mai degrabă nişte păpuşi credincioase Fetiţei, care nu se supără atunci când sunt lăsate deoparte de stăpâna lor, ce pare să-şi fi găsit o nouă ţară a minunilor sau o altă oglindă pentru partea a doua, anunţată şi promisă, a epopeii Poemei desnude. Textul abundă în jocuri autoreferenţiale, meta- şi intertextuale, dar în spatele acestui ludic neobosit din care e construit, se ghiceşte şi angajamentul asumat cu seriozitate, cu gravitate chiar, de autoare, ca şi presimţirea că literatura o va obliga la noi desnudări.

miercuri, 1 februarie 2012

Horia Gârbea a scris despre POEMA DESNUDA în "Luceafărul"

Si iata ce a scris:

"Cele 13 capitole ale Poemei desnuda sînt, de fapt, nişte cînturi ale unei odisei burleşti care se petrece în vremurile noastre lipsite de măreţiile unor vremuri mitice. Ele nu îi vor purta ghinion Cristei Bilciu. Întîi, pentru că ea este norocoasă din fire şi, apoi, pentru că norocul în literatură şi-l face autorul. Cînd am citit fragmente din textele ei şi-am aflat că participă la un concurs, cel de debut al Editurii Cartea Românească, am şi văzut-o cîştigătoare. Originalitatea sa este uimitoare, dar cel mai mult m-a impresionat lipsa artificiilor, preţiozităţilor, „fiţelor” poetice sau, dimpotrivă, anti-poetice cu care majoritatea debutanţilor îşi fardează discursul. Naturaleţea discursului cucereşte şi cred că este dintre cele care pot trece de la publicul curent al poeziei spre „cititorul obişnuit”, atît de greu de vînat. Om de teatru, Crista Bilciu mizează în fapt pe naturaleţe, pe jocul stanislavskian, împrumutînd psihologie şi ticurile personajelor sale lirice. O recitare publică a textelor ei la Clubul Dramaturgilor m-a convins şi mai mult de virtuţile scenice ale acestor texte, poeme de fapt epic-dramatice, ca şi de forţa şi capacitatea lor de a seduce. Crista Bilciu afirmă tranşant: literatura te face curvă. Ce să-i faci? Aşa cum ştiţi, cei care scriu îşi asumă şi riscuri..."

vineri, 20 ianuarie 2012

Emil Brumaru crede în "Poema desnuda"


Am avut surpriza sa ma descopar pe lista scriitoriilor tineri la care Emil Brumaru ţine şi pe care îi promovează. Spun "surpriza", desi nu este neaparat o surpriza, pentru ca Emil Brumaru este un poet pe care îl admir (şi invidiez!:) şi un om drag, cu care îmi face mare plăcere să stau de vorbă. 

Dar iată-mă pe lista lui:


"Dintre scriitorii mai tineri mi-am ales un lot la care ţin mult şi-l pomenesc de cîte ori am ocazia: Constantin Acosmei (inconfundabil, de-o originalitate pe viaţă şi pe moarte!), Ovidiu Nimigean (mult mai bun în proză şi eseu), Ionuţ Chiva (surprinzător în volumul de versuri!), Radu Aldulescu (prozator deja-n vîrstă, copt-răscopt, nepreţuit la valoarea lui reală, céliniană, om tenace, pritocind cuvintele-n moarea personală, promiţînd o clasicizare pe viu), Ştefan Manasia, Radu Vancu, Octavian Soviany cel din roman, Marius Ianuş, febril căutător al mîntuirii, Ioana Bradea cu al ei Băgău inubliabil, posibila Cristina Nemerovschi cu volumul iniţial din trilogia Sînge satanic, poeta Crista Bilciu cu Poema desnuda..."


Citiţi aici întreg interviul cu Daniel Cristea Enache, publicat în 16 ianuarie peLiterNet: http://atelier.liternet.ro/articol/11642/Emil-Brumaru-Daniel-Cristea-Enache/Investitura-mea-ca-poet-am-simtit-o-indeplinita-cind-Raicu-a-scris-o-cronica-la-Versuri.html 

miercuri, 18 ianuarie 2012

Fotoblog: cum a fost la Premiul "Mihai Eminescu", 2012

Spuneţi şi voi dacă decorul nu era din "Aşteptându-l pe Godot"!
 Mda, nu ştiu ce mi-a venit să-mi pun ciorapi atât de albaştri :D



Acestea sunt textele care s-au citit (link la blogul lui Petruţ Pârvescu):

marți, 17 ianuarie 2012

Interviul meu în "Zi de zi" despre Premiul "Mihai Eminescu"


Redau mai jos interviul meu din "Zi de zi", numărul din 17 ianuarie 2011. Îl redau integral, pentru că e scurt. El a fost publicat, de fapt, aici: http://www.zi-de-zi.ro/detalii-articol/article/crista-bilciu-distinsa-cu-premiul-mihai-eminescu.html

Crista Bilciu distinsă cu Premiul “Mihai Eminescu”

De: Alin ZAHARIE
Zi de zi
Duminică, 15 ianuarie, la Botoşani, în cadrul Galei de Decernare a Premiului Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” prilejuită de sărbătorirea zilei de naştere a poetului Mihai Eminescu, târgumureşanca Crista Bilciu a obţinut Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru volumul “Poema desnuda” apărut la Editura Cartea Românească, în 2011. Desprea premiu, despre poezie, despre Eninescu, ne-a povestit Crista Bilciu în interviul care urmează.
Reporter: Ce reprezintă pentru tine acest premiu?Crista Bilciu: Pentru mine premiul este extrem de important, din cel puţin două puncte de vedere: întâi, pentru că orice premiu (şi mai ales unul atât de mare) îmi face cartea mai vizibilă. Asta înseamnă că volumul al doilea din "Poema desnuda" nu va mai împărtăşi soarta primului, care a stat cinci ani la naftalină, pentru că nu am avut eu curaj să îl arăt nimănui. În al doilea rând, important este pentru mine şi numele premiului, "Mihai Eminescu". Eu nu numai că am învăţat să citesc pe volumul lui de poezii (aveam patru ani), dar am învăţat şi să scriu datorită acelui volum. Tata obişnuia să îmi citească din carte, punându-mă să ghicesc rima finală. Pot astfel să spun că am învăţat să fac versuri de la Mihai Eminescu.
Rep.: Ce “adversari” ai avut?C.B.: Eu nu cred în topuri în artă, nu îi privesc pe ceilalţi nominalizaţi ca fiind "adversari". Există doar literatură bună şi literatură proastă. Nu cred că poţi să spui despre o carte bună că e mai bună decât altă carte bună. Nu poţi susţine că Beethoven e mai mare decât Mozart sau că Dostoievski e cu o mustaţă în faţa lui Marquez. După depăşirea unui anumit nivel, selecţiile sunt o chestiune de gust. Dacă mi-ar cere cineva să aleg din biblioteca mea o singură carte şi să le arunc pe toate celelalte, nu aş putea alege. Dar, ca să răspund, de fapt, la întrebare, ceilalţi nominalizaţi la premiu au fost Andrei Doşa, Matei Hutopilă, Vlad Tăuşance şi George Nichita. Nu am avut încă timp să citesc decât cartea lui Doşa, cel cu care am împărţit premiul. Mi se pare o carte foarte bună.
Rep.: Cât reprezintă Eminescu pentru cultura română?C.B.: 57,3%! Lăsând gluma la o parte, ar fi un truism să enunţ cât de important e Eminescu pentru formarea limbii române şi a literaturii române. Pentru mine reprezintă şi mai mult, pentru că poezia şi legenda lui m-au format ca scriitor. Dar mi se pare înfricoşător să aud în continuare, la atâţia ani după desfiinţarea limbajului de lemn al pedagogiei comuniste, formule sforăitoare care îl răstignesc pe Eminescu în tot felul de poziţii în care sunt convinsă că el însuşi s-ar simţi extrem de prost. Mi se spune uneori: ce rost mai are să scrii după Eminescu, crezi că îl poţi egala? Cineva care spune asta nu numai că nu înţelege nimic din literatură şi din cultură, dar nici nu cred că a citit în viaţa lui pe Eminescu - să nu mai vorbim de poeţii de după el. Dacă mai există poezie după Eminescu? O, da! Orice poet adevărat asimilează arta lui Eminescu şi a celorlalţi poeţi de după acesta şi apoi duce poezia mai departe, ca pe o ştafetă.
Rep.: Ce urmează pentru scriitorul Crista Bilciu?C.B.: Sper să urmeze numai lucruri bune. Cum spuneam, volumul 2 al "Poemei" e aproape gata. În afară de asta, lucrez la un roman... Lucrez în paralel, nu ştiu ce va fi gata mai întâi, în orice caz, le voi termina pe amândouă în prima parte a anului. Am un entuziasm teribil! Nu vă imaginaţi ce senzaţie e să ştii că, dintr-o dată, vocea începe să fie auzită în lume. Întotdeauna mi-am dorit să spun poveşti.

miercuri, 11 ianuarie 2012

Nominalizările la Premiul "Mihai Eminescu" Opera Prima

În sfârşit, s-au făcut publice nominalizările pentru cel mai prestigios premiu pentru pozie şi ele sunt:
Pentru Opera prima:
Crista Bilciu (da, eu!!!:) pentru "Poema desnuda" (ed. Cartea Românească)
Medeea Iancu, pentru "Divina tragedie" (ed. Brumar)
Andrei Doşa -„Când va veni ceea ce este desăvârşit” (ed. Tracus Arte)
Matei Hutopila -„Copci” (ed. Casa de editura Max Blecher)
Vlad Tăuşance -“legende urbane”(ed. Herg Benet)
Gala de decernarea a premiilor va avea loc pe 15 ianuarie, la Teatrul “Mihai Eminescu”, începând cu ora 17.00.....

Mi-ar plăcea, bineînţeles, să nu îmi pese de premii, de discuţiile din jurul premiilor, de fanii vreunui poet sau ai altuia, de cei care denigrază furibund vreun nou poet în detrimentul altuia. Mi-ar plăcea să fiu deasupra tuturor acestor lucruri şi să mă ocup numai de scris... dar nu sunt deasupra. Vreau ca "Poema desnuda" să fie apreciată, pentru că nu vreau ca partea a doua a ei să rămână în sertar 5 ani, aşa cum a stat prima.... Nu m-aş implica niciodată într-un scandal literar (în primele mele zile pe facebook am încercat să comunic cu câteva personalităţi literare, ba chiar şi una teatrală şi, fără voia mea, nu mi-am făcut decât duşamani). Nu invidiez pe niciunul dintre colegii mei de scris, dimpotrivă, promit să îi citesc pe toţi şi să şi scriu despre ei, mai ales că lucrarea mea de doctorat este despre poezia postoptzecistă...

Mi se întâmplă acum ceva nou şi foarte frumos.... Ceea ce vă doresc şi vouă! Cea mai bună parte e că, după 30 de ani, începi să înţelegi că viaţa nu e numai o luptă inutilă. Iar la modul concret, cea mai bună parte e că oameni care înainte erau doar nişte cărţi în biblioteca mea, îmi sunt acum parteneri de discuţii!

Dacă stau şi mă gândesc, e bine că există premii (prestigioase) pentru debutanţi şi e bine că tânărăa comunitate literară e atât de activă. Mi-ar plăcea să fie la fel şi în teatru...

În rest, ce să spun, să ne vedem cu bine la Botoşani:) La Premiul "Mihai Eminescu" - Opera omnia, nominalizaţi sunt scriitorii Nicolae Prelipceanu, Ion Mircea, Vasile Vlad, Ovidiu Genaru şi Doina Uricariu. Anul trecut a câştigat Dinu Flămând....

Cartea pe care nu sunt în stare să o nasc

Există o carte la care scriu de peste 6 ani. De fapt, în 2011, când am publicat prima mea carte ( "Poema desnuda" ), un ciot di...