duminică, 21 octombrie 2012

Gellu Dorian despre POEMA DESNUDA


Redau aici cronica lui Gellu Dorian din "Convorbiri literare" . Nu-mi dau seama când a apărut, eu acum am citit-o.

  CRISTA BILCIU – POEMA DESNUDA

                                                                                                                            Gellu DORIAN


         Cunoscînd foarte bine tehnicile (deja bătătorite) poemului postmodern, întors pe fată si pe dos în crosetelor poetilor experimentalisti de la noi si de aiurea, Crista Bilciu ne propune în prima ei carte – Poema desnuda, premiată si publicată de Editura Cartea Românească, în 2011, în urma Concursului de manuscrise organizat de Uniunea Scriitorilor din România, pentru tinerii poeti de pînă în 35 de ani – altceva decît ne-am obisnuit cu ceea ce au făcut si fac tinerii poeti, care, dintr-un entuziasm creativ pe care li-l dă tastatura calculatorului, au creat un nou loc comun, suficient de agreabil de altfel, însă nu cu bătaie lungă. Ceea ce face acum Crista Bilciu, după un îndelung travaliu pe text (cel putin dacă ar fi să ne luăm după „cuvîntul înainte” ce deschide lungul poem (si el doar o primă parte a unei trilogii), este o nouă deschidere spre o cale mai putin bătătorită. Nu aducerea personajelor în poezie este noutatea (asta s-a făcut din antichitate si pînă în zilele noastre), nici discursul poetic, nici măcar limbajul, ci transformarea unui posibil scenariu (fie de film, fie de teatru) în poem. Dar nu în orice fel de poem, ci într-unul de o densitate si tensiune mai mult decît remarcabile.

Gîndit pe treisprezece capitole (din care cel de al nouălea lipseste!), cu o introducere ce merită citită cu atentie, pentru că este un soi de ars poetica, de profesiune de credintă într-un registru nonsalant („Acest poem atîta l-am gîndit/ si răzgîndit,/ frămîntat cu degetele, tălpile, cu saliva,/ mi-am stors sudoarea, sînii, creierii,/ încît la început s-a transformat/ din apă în spirt – / asta la început/ (si atunci ar fi trebuit eu să-i dau foc -/ poate că as fi incendiat cu el/ pălăria lui Mincu,/ mustătile lui Cărtărescu,/ arca lui Manolescu – / Cistelecan nu s-ar fi ars,/ ci ar fi aprins molcom,/ ardeleneste/ o tigară Gauloises Blondes/ de la vălvătaie).”, poemul, care, după cum vedeti îsi găseste contrafortii în nume de rezonantă pe care poeta le aminteste fără să epateze, ci poate chiar cu o doză de ironie, devine substanta unui roman. Astfel fiecare capitol începe cu o explicatie de tipul celor care deschideau romanele medievale, de aventuri, a la Dumas, explicatie care, nu numai că lămureste cititorul asupra continutului respectivului capitol, ci face legătura între capitole si tine firul narativ al poemului (de exemplu: „Capitolul 1: în care cunoastem personajele si atmosfera de pe str. Progresului nr.7” – poeta nici măcar nu scoate în evidentă această explicatie, fiind scrisă cu acelasi caracter de literă, ceea ce ar sugera că aceste subtitluri fac parte din poem, ca un soi de exordiu sau capatatio benevoletiae). Alte explicatii, ce tin de tehnica scenariului de film, ca un soi de didascalii necesare în scrierile dramatice, sunt scoase în evidentă cu caractere italice. De altfel chiar din primul capitol suntem anuntati că poeta speră că poemul ei va fi ecranizat: „Pînă la ecranizarea poemului,/ să ne multumim cu acest script/ al visului ei”(…) – este vorba de personajul principal al poemului, Laura. Mai descoperim tot în acest prim capitol menit să ne lămurească asupra multor lucruri ce urmează a le citi de-a lungul poemului, că actiunea se petrece în Tîrgu Mures, pe strada Progresului 7/2, unde aceasta, Laura, pe care poeta nu a întîlnit-o încă, „doarme si visează/ închisă într-o debara”. Astfel ne trezim într-un plin realism poetic, pe care Crista Bilciu îl recompune, asa cum ne spune în Introducere, undeva în Bucuresti:” Am scris aceste cuvinte aici,/ într-o mansardă din Bucuresti/(cu iederă pe zid si tot tacîmul)/ de pe Căderea Bastiliei/ în noaptea de 8 spre 9 august 2006/ (cu sase zile înainte de achitarea chiriei la babă,/ gîndindu-mă la Raskolnicov).”. Sunt amănunte care fac din textul Cristei Bilciu o sursă de fixare a unui teritoriu fictionar, în care realitatea se transformă, asa cum spune, din „ apă în spirt”, adică, din forma lui incipientă, a cuvîntului, în forma lui spirituală, comunicativă, a poemului. De altfel, Crista Bilciu, studentă a lui Cistelecan, cînd, asa cum spune ea, ar fi putut scrie acest poem, nu acum cînd are treizeci de ani, fuge de ceea ce i-au oferit lecturile din cărtile de poezie (personajul ei, Laura, devorează cărtile clasicilor), după care ar fi putut urma o cale mai sigură, deja bătătorită, în poezie, pentru a se apropia de schematismul scenariului sau caietului de regie (stiu de la ea că acum stă în apropierea lui Silviu Purcărete, de la care învată regia de teatru, ceea ce explică faptul de ce a adoptat o astfel de expunere poematică de tipul scenariului). De aici si posibilul ei experiment prin această carte ce anuntă o trilogie poematică. Nu este în intentia poetei de a scrie o epopee. De altfel nici structura cărtii nu anuntă asa ceva. Se apropie mai mult de structura romanelor, asa cum am mai spus mai sus. Poema desnuda are toate calitătile unui roman, de la naratiune la personaje, de la autor la narator, de la schematisme de tip epic la flux narativ. Însă peste toate astea domină poezia care conduce spre emotia pe care numai aceasta o poate oferi. Sunt pasaje întregi din carte, în care poezia, limbajul poetic în special, scoate din schemă povestirea, naratiunea: „– Ce bine e cu tine, Thales,/ sopteste Fetita,/ ce bine că tu esti filosof/ si stii multe despre stele/ uneori cred că sunt si eu o stea/ uneori cred că e si viata mea un film/ în care stau si plîng si robinetul/ curge si rochita mea se umflă de apă/ în jurul meu înoată pestisorul Gilette,/ a cărei bunică a fost o piranha/ dar el e cuminte./ O, spune-mi o poveste despre mine,/ Thales.”. Sau: „Demult cînd toate cuvintele/ erau făcute din iarbă/ si nici pescărusii Aemiliei nu îndrăzneau/ de un for să se atingă;/ pe cînd Bunica/ abia învăta să croseteze,/ iar Fata Brună nu-l pictase încă/ pe Marele Actor;/ pe cînd David încă nu se strecura/ în sufletul laurei/ împunsătură cu împunsătură,/ Atunci/ EA/ Nu era o printesă închisă în turn,/ ci o fetită închisă în baie/ ta-ta-tatata/ a luat cheia cu el, a stins lumina/ si a dat furios cu piciorul în usă/ apoi a plecat definitiv si pentru totdeauna/ să joace sah vreo două ceasuri prin vecini/ pi-pic-pic robinetul plînge, nu ea/ Acum întunericul îi linge tălpile/ îi mănîncă din palmă/ Numai tăcerea nu tăcerea nu/ D-zeu si tatăl ei/ amîndoi insuportabil(i) de atotputernici/ si nedrepti/ „Nu puteam scăpa de tata/ asa că am scăpat de D-zeu”/ va spune ea mai tîrziu/ mult mai tîrziu/ în acest poem început aici”.

Si astfel poemul „început aici si asa” devine de-a lungul cărtii ceva ce se narează dar nu poate fi povestit. Laura devine eul liric al poetei, dar si fiinta care, desi există, nu poate fi întîlnită. Lumea din jurul poetei este una concretă, cea din poem – si aici este marele merit al Cristei Bilciu – este una a fictiunii: numai asa realitatea devine astfel literatură. Autoarea stie că literalitatea este cea care însumează actul estetic, cea care transformă realitatea nudă în fictiune, în literatură. Crista Bilciu nu urmăreste nici o retetă canonică, ea este interesată ca poemul ei să poată fi filmat, să fie redat, să fie citit si altfel decît, asa pur si simplu, stînd întins în pat, după ce iei cina si ai vrea să găsesti o cale spre un somn profund. Cartea Cristei Bilciu pur si simpu te trezeste din fictiune la realitate.

Din literatura crosetată în cele de fapt douăsprezece capitole ale cărtii (nu treisprezece cum scrie în cuprins), numai dacă citesti structura capitolelor, îti poti lesne da seama ce poveste tese autoarea: totul se petrece în sînul lumii de pe strada Progresului nr. 7, unde pot fi depistate „colectii de cîntece si bîrfe de cartier”, unde Laura îsi spune povestea cu David, iar Thales si Fetita stau cuminti în groapa lor, în timp ce Bunicuta se uită pe fereastră, ca apoi, într-un fantastic plin de suspansuri, Fetita să iasă din Groapa lui Thales, iar Fata Sultanului să se topească de plăcere; vin si ursitoarele, se pune de o sezătoare literară, sunt si exorcizări, apare Omul cu Aripi, ca un fel de Zburător, dar de data aceasta la Bunicuta, viata de cartier merge înainte în timp ce Laura jeleste, iar David face o nouă victimă (sau două), în timp ce apare Robert, care este de hîrtie, după care se „nasc alti sase Robert”, iar un „orgasm năprasnic zguduie strada Progresului”, în timp ce „nimeni nu observă lipsa capitolului nouă”, lucrurile încep să-si ia revansa („Ciorapul Bunicii”, de exemplu), relatia Laurei cu Robert nu trece prin „oala cu sarmale, ci mai degrabă invers” si, la ofertă specială, se dă „lichidare de stoc în vederea apocalipsei de cartier”. Încît întreg opul este un soi de pseudoepykos, să-i spun asa, în care, ca să-l parafrazăm pe Alexandru Odobescu, cu a sa cunoscută carte în care cel mai reusit capitol era cel plin de puncte de suspensie, si aici, cel mai reusit capitol este, în cazul poetei noastre, cel care lipseste, desi, fără îndoială, si celelalte douăsprezece existente, sunt la fel de reusite.

Crista Bilciu este, prin această primă carte, o poetă de o fortă expresivă uluitoare, care, asa cum spune Al. Cistelecan pe coperta patru a volumului, are, în privinta poeziei, „un fanatism de artă si o religie pentru artă”. Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu”, pentru debut editorial, pe care l-a împărtit în ianuarie anul acesta la Botosani cu Andrei Dosa, vine să ne asigure că avem în Crista Bilciu o adevărată poetă.

Cartea pe care nu sunt în stare să o nasc

Există o carte la care scriu de peste 6 ani. De fapt, în 2011, când am publicat prima mea carte ( "Poema desnuda" ), un ciot di...