Atunci când nu ai suflet nu ai poezie
Câştigarea Concursului de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediţia 2011, de Poema desnuda (Cartea Românească, Bucureşti, 2011) a Cristei Bilciu trebuie privită doar ca o relativă surpriză. Adevărata noutate a volumului, dincolo de impunerea în forţă a unui nume în poezie, vine din formula adoptată de autoare. Ea se îndepărtează, cum s-a scris, şi de mizerabilismul deprimant şi deprimat, şi de minimalism, chiar şi de autenticism, aducând în faţa cititorilor o poezie confesivă, ce-i drept, ce poartă, in nuce, note de
biografism, însă nu de tip autenticisto-(hiper)realist, ci mai degrabă purtând coloratura realismului magic sud-american. Căci Poema desnuda e tot atât de mult şi-un fantasy pre versuri tocmit, şi biografie versificată şi, deci, literaturizată, purtând doar semnele verosimilului, nu şi pe-ale adevărului existenţei istorice, ca şi un trăirism liric axat pe primatul fanteziei, al interiorităţii.
Pornind de la axioma „Atunci când nu ai suflet nu exişti” (p. 77), autoarea îşi concepe epopeea ca pe o desnudare extremă, o sondare intensivă mai degrabă decât extensivă în propriul sine (creativ), trecând, declarat, peste rigorile genului. Invocaţia nu e adresată, aşadar, nici muzei şi nici genului. O primă transgresiune se vede în paradoxala afiliere emotivă faţă de „târfa grasă a poeziei” sau, mai degrabă, faţă de rămăşiţele ei, căci poeta scrie un nou tip de epopee, poem epic la origini, ce va depăşi poezia însă, „vânătă şi ţeapănă/ cu viermişorii critici în rect,/ odihnească-se în pace”, păstrând din epicul de odinioară doar preferinţa pentru personaje, capitole şi-o sinuoasă aparenţă de narativitate.
Poemul e narcisist: „Eu alt idol îmi voi ciopli,/ în mine însămi”, cu toate riscurile asumate: „adică îmi voi săpa, cu propriul pix,/ propria-mi groapă de cuvinte”. Tonul bătăios, uşor autorionic din introducere („Începe poemul./ O, începe poemul./ Daţi-vă la o parte!”) va fi abandonat apoi, în favoarea unei curgeri năvalnice a
textului, sub impresia necesităţii unei rostiri imediate şi-a poverii luxurianţei imaginaţiei. Că şi acesta va fi doar unul din multele glasuri ale autoarei, se va vedea mai încolo.
Impresia covârşitoare este a unei continue expansiuni a eului, a unei interiorităţi exuberante, redevenită materia primă a poeziei. În ciuda numeroaselor personaje, heteronimia e falsă, pentru că „În
visele mele uneori alerg pe coridoare/ Şi imaginea mea uneori tremură halucinant pe monitor/ Uneori ştiu că în fiecare cameră sunt eu eu eu”, personajele devenind uneori simple măşti ale eului liric/personaj principal/narator/autor înscris în poem.
Universul liric devine permeabil şi-un sine liric se insinuează în toate, folosind uneori chiar lucrurile pentru a-i bara expansiunea năvalnică; Bunica, dedându-se la jocuri semantice, va remarca: /«Privesc pe fereastră» nu e acelaşi lucru/ cu «mă uit pe fereastră»/ adică «uit de mine privind pe fereastră»/ Dacă n-ar fi sticla ferestrei/
m-aş risipi în lume – gândeşte Bunica/ trebuie un zid nevăzut între mine şi lume/ Ce ciudat, să te ascunzi într-o cutie/ şi să-i faci o gaură ca să vezi afară”. Natural ar fi, mai degrabă, acel spirit dionisiac, al
expansivităţii eliberate în poem, lăsate să zburde, deşi mereu sub controlul lucidităţii. Căci acest poem al exuberanţei fanteziei lirice, al bucuriei de-a fabula, de-a se juca redenumind realitatea într-un cod
ştiut doar de sine sau torcând destinul personajelor, e nu mai puţin o autoscopie mereu lucidă şi-un joc textual bine-controlat. Frâiele unei creativităţi frenetice sunt scăpate doar cât va dori o raţiune poetică
rafinată şi iniţiată, care va face din binomul spontaneitate-control metatextual jocul predilect. Impresia e aceea de joacă, atinsă de gratuitatea fericită a jocului inocent, ce poate exista doar pentru sine
(a se vedea scenele în care sunt implicaţi Aemilia, Ghiţă, Actorul şi Fata Brună şi, în general, mai toţi vecinii de pe Progresului 7) sau de rafinamentul intertextual al postmodernismului, vânt ce bate printre
versurile poemului.
Joaca devine mai serioasă atunci coloratura confesivă devine şi ea mai acută. Persiflant, motto-ul cărţii declară „Eco, Gadamer, Ricoeur/ Toate textele mă doeur”, iar scrisul vine şi dintr-o dimensiune vocaţională asumată tardiv de autoare, după cum declară în introducere: „Acest poem atâta l-am gândit/ şi răzgândit,/ şi
frământat cu degetele, tălpile, cu salivă (...) Atunci trebuia eu să dau foc,/ când aveam 20 de ani şi/ eram studentă la Litere/ şi credeam că realitatea e un fel de/ literatură prost scrisă”. Dincolo de posibile
dimensiuni recuperatoare de ordin strict biografic, scrisul şi literatura funcţionează aici cu rol eschatologic, permiţând o existenţă într-un nou ordin ontologic („Ce ciudat:/ să te ascunzi într-o carte/ şi să-i faci
cuvinte ca să trăieşti în afară”), dar şi o necesară badijonare interioară: „Citesc mult. Citesc ca să uit de mine/ Citesc ca să umplu cu ceva golul din mine,/ Ca să nu-mi pun capăt./ Sufăr şi urlu în tăcere/ urlu în interior,/ urlu şi nimeni nu mă aude./ Dau din picioare şi urlu”. Simplă, fără dramatism, confesiunea pare a fi a Fetiţei, alter ego-ul copil ce-o dublează pe Laura, personajul principal al epopeii („Laura are 20 de ani şi e fecioară/ şi e studentă şa Litere/ şi mănâncă marii clasici pe pâine”). Dimensiunea mai gravă a jocului nu lipseşte,
aşadar, dar e tratată cu discreţie şi fără patosul care inundă, altfel, poemul. Bunica moare simplu, atât Bunica-personaj, cât şi cealaltă Bunică invocată, a autorului înscris în text, eveniment marcat de-o
stare de percepţie alterată a timpului şi-a spaţiului (blocul în care locuieşte se înalţă fără sfârşit spre cer), iar ciorapul la care ea lucra, ursind, ca Moiră deghizată a ultimului etaj, destinele personajelor se
va lungi fără de margini, atrăgând în iţele sale toate personajele şi provocând, în final, apocalipsa cartierului. Aceasta e însoţită, într-un plan mult mai teatral, de descoperirea făcută de Laura, autor care
scrie şi e scris, în acelaşi timp. Jocului scrierii poemului ei şi-al lui Robert 7 i se adaugă acela al autoarei, atotştiutoare şi atotputernică uneori („Aici autoarea observă/ că în acest poem nu se mai întâmplă
nimic/ şi hotărî să nu mai fie aşa”), dublată, alteori, de un altul („autorul e D-zeu”, la care Laura se decisese să renunţe, însă, încă din copilărie).
Cea care va decide să „mişte” poemul, să facă „să se întâmple ceva” va fi personajul autoarea. Prinsă într-un artificial joc al creaţiei lirice, Laura, alter-ego-ul ei, va provoca o apocalipsă scriptică, dând,
astfel, la iveală, în „rotiţe/ şi şuruburi şi ţevi”, un necruţător deus ex machina ce menţinea convenţia lirică. Departe de a renunţa la ea, autoarea apelează tot la un truc literar, acela al prolepsei. În timp ce
diluviul de zăpadă şi laţe de ciorap vântură personajele, Laura găseşte, ca o nouă Alice, o prăjiturică (de altfel, fenomenele de macropsie şi micropsie amintesc toate de aceeaşi Alice a Ţării minunilor). „«Dacă vreodată vei creşte mare/ cu adevărat/ vei scrie acest poem/ în care locuieşti»” va scrie pe răvaşul de lângă
„prăjiturelele de casă”. Laura supravieţuieşte morţii oraşului închis „din lipsă de iluzii”, ajungând, prin autoare, să scrie poemul. De-aici şi sentimentul de sfârşit firesc, şi-al Sevdei, şi-al cărţii, ce îşi îndeplineşte misiunea de-a oferi o primă casă lirică Laurei, până la facerea următoarei.
Înseşi personajele, toate încărcate de o dimensiune simbolică declarată (unora le lipseşte numele, fiind definite doar prin profesia lor – Actorul, profesorul de română -, amintind, astfel, de expresionism) ori dedusă, mai mult sau mai puţin transparent (Omul cu aripi, „înger sau...”, Omul cu sprâncenele, care mânuieşte scriptul, ori Al lu„ Cincistele vin amândoi dintr-o dimensiune metatextuală a
textului, primul apărând mai ales în inserţiile italice, dublând, alături de autoare, o funcţie a eului raţional, al prezentului scrierii poemului; Al lu„ Cincistele joacă rol de supraeu normativ, care orice supraeu, a cărui aprobare se caută), vin din aceeaşi interioritate luxuriantă, de care nu se rup cu adevărat niciodată, părând mai degrabă nişte păpuşi credincioase Fetiţei, care nu se supără atunci când sunt lăsate deoparte de stăpâna lor, ce pare să-şi fi găsit o nouă ţară a minunilor sau o altă oglindă pentru partea a doua, anunţată şi promisă, a epopeii Poemei desnude. Textul abundă în jocuri autoreferenţiale, meta- şi intertextuale, dar în spatele acestui ludic neobosit din care e construit, se ghiceşte şi angajamentul asumat cu seriozitate, cu gravitate chiar, de autoare, ca şi presimţirea că literatura o va obliga la noi desnudări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu