Cine şi ce mai apare în cartea mea, „Evanghelia după Lilit”:

-         O eroină pe nume Laura, Cal-ciorap, bidiviul croşetat de Bunica, o jumătate de câine, o rimă (sau mai multe), (cel puţin un) balaur, Târfa poeziei, Lilit, Silviu Purcărete (însuşi!), un hidrant (sfânt), un acvariu cu peştişori pirana, melci cu sâni uriaşi şi moi, Alexander Hausvater, un inorog, Alexandru Dabija, Căţelul Tăcerii, Căţeaua Cuvântului, Sanda Manu, vreo doi iubiţi de-ai mei, bărbaţi faini de tot, pe care n-o să-i ghiciţi niciodată, câteva mii de cicade Magicicada tredecim, un ou (sufletesc), Charon cel cu ochi de gheaţă, Biblia cu arhangheli cântători, un fotocopiator morocănos,  un gândac pe nume Gândac Gândescovici Raskolnikov, alţi actori şi regizori absolut reali (dar pe care îi numesc sau nu în carte), un OZN părăsit, un cireş şi un pui de cireaşă, un teatru-labirint,supraetajat, compus din trei teatre pe care le iubesc, un Travestit (despre care nici eu nu-mi mai amintesc exact cine e), Al lu’ Cincistele, alintat Cinci, Ghiţă-patronul şi Mimi a lui, alte personaje din „Poema desnuda”, Aemilia cea nebună, maşini de spălat, pisici de Cheshire, şobolani pe care i-am prins cu o strachină şi o bucată de slănină înfiptă în chibrit, Polonius, nişte mârtani şi o motană, tanti Zizi în mai multe exemplare, cizmarul Ciocan cu haita lui de pantofi desperecheaţi, o prezicătoare pe nume Cassandra-Furtuna, unchiul Tică, craniul lui Yorick, mai multe poveşti de dragoste, flăcări, Lelia Cârciumăreasa şi nea Piscu, o mămăligă făcută de Elvire şi Marta, multă mâncare ardelenească, oltenească, moldovenească, un portar cam obtuz, iubita lui Cal-ciorap, o soacră care ştie să fuflexeze, Bunicuţa Saveta şi nepoatele ei împanglicate şi înlăcrămate, doamna Kia, nepotul Pană şi iubita lui cu butoane, secretara Nuţi, câteva poeme de dragoste disperată, Liţă Wattu şi iubita lui pe care nu o pot numi deocamdată, o să vă explic mai încolo de ce, iubitul Laurei, Buze-frumoase, şi mai multe flăcări, urna de lut în care totul se transformă în cenuşă şi, bineînţeles, Luna.

Despre Lilit, târfa

Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa, adică perfect și androgin, compus dintr-o parte bărbătească, pe nume Adam și una femeiască, pe nume Lilith. Cele două părți trăiau în același corp și erau egale, dar se certau toată ziua (ba pentru că încercau să se domine unul pe celălalt, ba pentru că nu puteau cădea de acord care să stea deasupra atunci când făceau sex), așa că Lilith a rostit de trei ori numele lui Dumnezeu și s-a rupt din ființa perfectă, pe urmă a fugit din Rai și s-a împerecheat cu demonul Samael, căruia i-a născut o mulțime de copii-demoni. Văzându-l pe Adam singur și mofluz, Dumnezeu a trimis trei arhangheli după Lilith, să o aducă înapoi, amenințând-o: nu se supune, va omorî o sută de copii de-ai ei pe zi. Dar Lilith tot nu s-a întors. Așa că Dumnezeu i-a făcut lui Adam o nouă pereche – de data asta, ca să fie sigur că e submisivă, a făcut-o din coasta lui Adam: pe Eva. Și așa a devenit Eva prototipul nevestei, iar Lilith a rămas prototipul amantei, al femeii libere și independente.

Am descoperit versiunea asta a Genezei în adolescența mea, când mă luptam pentru identitatea mea și feminitatea mea în mijlocul unui orășel de provincie ascuns în inima unei țări misogine (bine, patriarhale, că sună mai elevat). În orășelul meu, unde trebuia să spăl vasele pentru că sunt fetiță, să nu cânt la masă pentru că voi avea soț bețiv și să nu-mi fac griji dacă mă lovesc pentru că îmi trece până mă mărit, cu alte cuvinte, în orășelul în care viața tuturor persoanelor de sex feminin se împărțea în înainte și după căsătorie, m-am îngrozit și m-am revoltat în fața acestor norme sociale care îmi dădeau voie să am suflet și să îmi caut drumul în viață numai în timpul liber, dacă îmi rămânea așa ceva după ce îmi încheiam sarcinile de soție și mamă. Am crescut urându-mi sânii care mă delimitau atât de tare de casta privilegiaților și mi-am dorit multă vreme să fiu și eu bărbat. Multă de tot. Pentru că bărbații sunt liberi. Pentru că bărbații sunt mai întâi oameni și pe urmă bărbați. Pentru că bărbații se pot face regizori de teatru și căpitani de corabie și pot fugi în lume cu circul fără să fie vânduți în rețele de proxenetism. Pentru că bărbații pot face autostopul prin Europa și se pot plimba singuri noaptea sub lună fără să fie violați. Pentru că nimeni nu întreabă un bărbat când se căsătorește și nici nu-i spune că  e neîmplinit dacă nu are copii.

Multă vreme am căutat un model de femeie puternică în anturajul meu, dar n-am găsit. Auzeam de la  bărbații din jurul meu demonstrații că femeile sunt inferioare în toate domeniile, inclusiv în artă, deși mi se spunea cu condescendență: uite, excepție fac actrițele. Apoi mai existau teorii și statistici care demonstrau că femeile au un IQ mai scăzut, incapacitate de a estima distanța sau de a vedea în spațiu, lipsa capacității de sinteză și așa mai departe. Aveam pe atunci o prietenă mult mai în vârstă, poetă, extrem de inteligentă, pe care orașul o considera nebună, deși era cel mai lucid, mai inteligent și mai educat om pe care îl cunoșteam. Evident, casa ei era un labirint de cărți și reviste prin care puteai să-ți rupi gâtul și nu era în stare să facă nici măcar o omletă fără să dea foc la jumătate de bucătărie. În Evul Mediu ar fi fost arsă pe rug.

Și atunci am găsit-o pe Lilit. Am întâlnit-o prima dată într-un articol despre Manuscrisele găsite la Marea Moartă și apoi am devorat tot ce am găsit despre ea. Se remarca în mitologia ebraică și se credea că se trage din lilitu, nilte demonese din religia mesopotamiană străveche, care apăreau și în textele cuneiforme asiriene, babiloniene etc. Lilith e menționată și în Biblie. Numele ei vine de la termenul ebraic sau arab pentru "noapte", iar lilith ar înseamna "creatură nocturnă" sau "monstru nocturn". Denumește și un tip de bufniță. Există și informații contradictorii sau contaminări cu alte zeițe sau demoni feminini, dar eu am ales din toate legendele, motologiile și poveștile ce mi-a plăcut și mi s-a potrivit mai mult. Faptul că simbolul ei este o fuziune din simbolul lunii și simbolul feminin. Faptul că există în astrologie o lună neagră, invizibilă, numită Lilith. Faptul că Lilith e energie feminină pură, care poate fi constructivă sau destructivă, depinde ce o dezlănțuie. Mă fascinează libertatea ei sexuală și forța ei sexuală.

Ei, bine, Lilit a mea, pe care o scriu fără H-ul ebraic din coadă, Lilit din "Evanghelia după Lilit", nu e decât parțial prima femeie, zeița și demonesa de mai sus. Pentru că Lilit a mea nu e din carne, ci din cuvinte. E un fel de duh liber al poeziei, dar al poeziei feminine. Puțin îi pasă ei de convenții și constrângeri, e aceeași energie feminină pură, incredibil de puternică izvorâtă din noapte, din subconștient, e lilitu tradusă în poem. Un fel de zeiță a poeziei. Sau târfă a poeziei.

Și multe altele aș mai putea spune despre Lilit, dar nu se cade, pentru că este, totuși, eroina unui volum de poezie, iar în poezie lucrurile nu se explică, ele se trasmit printr-un fel de revelație, la fel ca muzica.

Dar am simțit nevoia să scriu rândurile astea ca să știți de ce se numește cartea mea așa cum se numește. Noaptea asta am trecut cu corectura de pagina 100...

Mic poem deocheat

M-a întrebat cineva dacă "Evanghelia după Lilit" va fi o carte pentru copii (Cal-ciorap şi pasiunea lui lingvistică poate induce, într-adevăr în eroare), aşa că m-am hotărât să dezvălui un mic fragment edificator:

Maestru-al toropirilor de-alcov,

îţi tulbur somnul cărnii de cuvinte...

Bat la fereastră cu un flutur mov,

abia încălecat, deloc cuminte...

Îţi cer sfios, bătând dintr-un picior,

secretul ce sugrumă orice floare:

să fiu, vreau, ucenică în amor!

Deci, îţi răstorn avutu-mi la picioare:

domnesc peste doi sâni ce stau să puşte,

molcom torcând din sfârcuri asortate -

au sutienul botniţă, turbate,

dar încă n-au găsit pe cin’ să muşte!                                                                   

O gură am: nici ea supusă nu e,

căci nu e nimeni c-un sărut s-o-nchidă;

Am fese ce, roşind, în spate suie

Şi-n pârg pocneşte carnea lor timidă…

O minte am şi, zău, zăbală n-are

plus suflet ce de-nsingurare geme;

Şi-un nu ştiu ce ascuns între picioare

(un loc de unde n-au ieşit poeme)…

Le-aduc pe toate, după inventar,

Material didactic să ne fie

De ce le-aş ţine frânte în sertar?

Mai bine să asude pe hârtie!

Ce-aş mai avea? Cuvinte ce aspiră

Să-nveţe meşteşug de hetairă…

Concurs de înjurături

Organizez concurs de înjurături. Cât mai pitoreşti. Dacă se poate, în limbi cât mai exotice, dar şi româna e acceptată. Pentru prietenul meu, Cal-ciorap. Cele mai suculente înjurături pe care le ştiu eu sunt în ungureşte şi le-am învăţat, evident, într-o excursie şcolară, pe-a 5-a. Prima zice aşa: „Întinde-ţi-ar câinii vagabonzi maţele de la Dunăre până la Tisa”. A doua urează cu aproximaţie: „Să-ţi mănânce viermii peretele despărţitor din nas”.

Cal-ciorap este personajul pe care vreau să vi-l prezint eu astăzi, după două zile de corectură la „Evanghelia după Lilit”. E băiat finuţ, vorbeşte mai multe limbi străine decât Pico della Mirandola, numai că e tricotat (de Bunica, în „Poema desnuda” – cine a citit, ştie). Şi cam ghinionist. Fiind cal de aventuri, trece prin tot felul de peripeţii care nu sunt neapărat benefice pentru cineva 100% din lână. Voi v-aţi păstra calmul dacă v-aţi trezi că mereu vi se deşiră câte un membru, câte un organ, câte un sentiment? Presupun că nu. Aşa că, drăguţul de Cal-ciorap înjură. Nu foarte des, dar, totuşi, în peste 200 de pagini, are multe ocazii. Înjură elegant, livresc, pitoresc. Înjură de balauri, de aţe şi foarfeci, de maşini de spălat fără program pentru lână. Înjură în versuri, pentru că a avut ghinionul să se nască într-o carte de poezie, şi încă într-una în care evoluează de-a valma personaje de basm, personaje din folclor şi oameni absolut reali din peisajul teatral autohton (personalităţi importante, nu spun cine). A, şi oameni pe care i-am inventat şi, pe urmă s-au şi materializat, respectând cele mai mici amănunte ale ficţiunii – dar despre asta voi face o dată o postare separată.

Despre Cal-ciorap mai trebuie să ştiţi că are o meteahnă: i s-a pus din naştere un fel de încâlceală de lână, un smoc, mai exact, drept în frunte. Am vrut să-l tund, dar el zice că acolo trebuia să aibă un corn, numai că i s-a terminat aţa Bunicii. Aşa că bietul meu prieten e extrem de nefericit ori de câte ori cineva nu îşi dă seama că el nu e un amărât de cal, ci ditamai unicornul. Pentru că nu trebuie neapărat să ai un corn în frunte dacă îl păstrezi în inimă.

Deci, aştept înjurături pe adresa mea şi a lui Cal-ciorap. Scotociţi prin lada bunicii, prin clondirul cu pălincă al lui tata-socru, scoateţi de la naftalină tot ce aveţi. E pentru o cauză nobilă: poezia vindecă prostia. Sau poezia salvează România. Cum vă coafează mai bine.

Ziua 1 - corectura rezistă

Voi câte obiecte diferite puteţi înghesui într-o cutie de chibrituri? 

Ieri a fost prima zi în care m-am apucat să corectez manuscrisul cărţii mele cu Lilit şi anunţ ca pe o mare victorie că am parcurs primele 11 pagini (5%). Poate că nu voi termina într-o săptămână, cum speram, dar până la jumătatea lui aprilie tot îi vin de hac! Mai întâi am scotocit prin toată casa după caietul ideal (am mereu un stoc la îndemână, nu pot scrie poezii decât pe hârtie şi, de multe ori, simt nevoia să fie un caiet neînceput). Am testat câteva caiete, unele poroase, altele cu fila aproape transparentă, dacă nu au pătrăţele nu le pot suferi. Am schimbat două tipuri de cerneală (una care se întindea ca o caracatiţă şi făcea purceluşi, cealaltă de un albastru leşinător – până la urmă le-am combinat). Ah, am uitat să spun, m-am hotărât să rescriu toată cartea, 226 de pagini A4, de mână, cu stiloul, ca să o pot corecta. Eu scriu literatură numai cu stiloul.

Actorii au obiceiul de a-şi scrie rolurile de mână pe caiet (cel puţin aşa ne-a învăţat dl. Cătălin Naum), aşa cuvintele dramaturgului devin ale actorului. Iar eu simţeam că trebuie să fac ceva pentru ca textul acesta, pe care îl pierdusem,  să redevină al meu. Am lăsat textul să curgă prin mine şi era ciudat, nu mai eram eu cea care îl scrisese, era ca şi cum aş fi regăsit în garderobă o rochie preferată care mi-a rămas mică.

Ieri am corectat primul capitol, cel în care personajul principal merge şi merge prin deşert, călare pe un Cal-ciorap fermecat şi însoţit de o Jumătate-de-câine. Plus alte câteva personaje: o Fustă travestită în umbrelă şi o Rimă care acum îşi face debutul. Cal-ciorap vorbeşte cel puţin 25 de limbi străine, iar Jumătate-de-câine e morocănos şi nu prea vorbeşte. Capitolul acesta conţine şi fuga mea, chiar a mea, a Cristei, de la Mureş la Bucureşti, aşa că amintirile m-au obosit şi emoţionat. Şi mi-am amintit şi de jocul cu cutia de chibrituri din copilărie. (Vă provoc! Eu pot să bag 100 de obiecte complet difetite într-o singură cutiuţă! Voi?)

Cartea pe care nu sunt în stare să o nasc

Există o carte la care scriu de peste 6 ani. De fapt, în 2011, când am publicat prima mea carte ("Poema desnuda"), un ciot din a doua era deja scris. Câştigasem atunci Premiul Naţional "Mircea Ivănescu" şi, la masă, Ion Mureşan mi-a spus: „Nu sări să o scoţi imediat pe a doua.” Aşa că m-am relaxat. Un an, doi, patru. 

Pe urmă m-am îndrăgostit tare de tot, iar eu, când mă îndrăgostesc, nu ştiu cum mi se întâmplă, curg din mine cuvinte, sudălmi erotice,  metafore, vreau să mă torn în cuvinte pe de-a-ntregul şi să mă dăruiesc cuiva aşa, carte. Atunci, în câteva luni, am dat gata toată EVANGHELIA DUPĂ LILIT, 200 de pagini mari şi late. Scriam cu entuziasm, cu febră, cu disperare şi, imediat ce terminam un capitol, îl expediam celui care îmi provoca stările de euforie literară. 

Apoi corespondenţa mea s-a terminat, iar cartea, deşi terminată şi ea, a mai zăcut doi ani, pentru că nu reuşeam să fac ultimele corecturi. Ba nu reuşeam nici măcar să o citesc, nu puteam să o deschid, iar dacă nu aş fi avut-o feliată şi expediată, după cum ziceam, păstrată cuminte în cutiuţa de memorii a corespondenţei mele electronice, pun pariu că subconştientul meu ar fi pierdut-o pe undeva prin maţele computerului. 

Era, totuşi, cartea vieţii mele (la propriu). Am încercat să îmi dau un ultimatum. Am bătut palma cu o editură. Am schimbat emailuri cu editorul. Am printat-o, am luat-o cu mine la mare şi am alergat după ea prin nisip când mi-a furat-o briza. Am pătat-o cu ciocolată caldă. Am mâzgălit câteva pagini din ea pe tren, când mergeam în vacanţă. Am făcut modificări pe care le-am şters pe urmă. Am pătat-o cu ceai. Am cărat-o după mine pe fundul valizei în teatrele prin care am lucrat. I-am schimbat învelişul de hârtie, care s-a rupt, cu altul, transparent. Am mutat-o de colo până colo prin casă. Vreme de doi ani, gândul cărţii neterminate mi-a bântuit creierii şi m-a mâncat pe dinăuntru. 

Azi mi-am zis să pun piciorul în prag şi să postez în fiecare zi evoluţia corecturii, ca să nu mai am nicio scăpare. Acum închid blogul şi deschid documentul.Ţineţi-mi pumnii.

În curând, EVANGHELIA DUPĂ LILIT

Nu-mi vine să cred că au trecut cinci ani de la prima mea carte şi trei de când am folosit ultima dată acest blog. Dar cum volumul doi din POEMA DESNUDA e aproape gata, e timpul să descui cămara asta a minunilor şi să văd ce mai faceţi.

Cartea  a doua se numeşte EVANGHELIA DUPĂ LILIT şi, exact ca în cazul primeia, câţiva ani nici nu am ştiut despre ce voi scrie, aveam numai titlul. Cartea continuă povestea Laurei după plecarea ei de acasă, adică după capitolul 13.

Între timp, câteva fragmenţele din EVANGHELIA DUPĂ LILIT au scăpat ba prin Vatra, ba în revista Ramuri (iată), ba pe LiterNet (aveţi linkul aici). Evident, nu veţi înţelege nimic doar din cioturile acestea, pentru că este vorba despre o poveste care se întinde pe 192 de pagini, are cel puţin două fire narative şi câteva zeci de personaje... Unele reale şi concrete, pe care le cunoaşteţi, mai ales dacă mergeţi la teatru.

Chiar acum, în timp ce scriu această postare, sunt la ultima pagină din poveste, la ultimele rânduri, cu care mă lupt deja de două săptămâni. Probabil mi-e greu să dau drumul cărţii din mâini... În fiecare seară mă întorceam din teatru şi mă refugiam în poemul acesta, mă plimbam printre litere ca printr-un parc de distracţii, numai al meu. Acum unde mai fug de acasă?

Ei, mă alint, de fapt abia aştept să îmi împart lumea şi personajele cu voi, sunt pregătită de oaspeţi! Veniţi?

Scriitorul - destin şi opţiune (răspunsul meu)

Spre ruşinea mea, mi-a luat exact un an să răspund la chestionarul lui Petruţ Pârvescu. Puteţi să citiţi răspunsurile pe blogul său: aici. Eu redau chestionarul mai jos, pentru a nu se pierde:

CRISTA BILCIU: „Întotdeauna m-am considerat scriitoare…”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Întotdeauna m-am considerat scriitoare. Întotdeauna, chiar înainte să scriu. Încă nu aveam 4 ani (pentru că atunci am învățat să citesc) și jocul meu preferat era cu volumul de versuri al lui Eminescu, era unul îngălbenit, cu prima copertă căzută: indiferent dacă gătea sau făcea orice prin casă, tata îmi citea strofe din acest volum, sarcina mea fiind să ghicesc rima finală. Asta mi-a dezvoltat nu numai capacitatea de a versifica foarte ușor, ci și o foarte mare admirație față de Eminescu, astfel încât am știut chiar atunci : vreau să fiu, la fel ca el, geniu poetic, cu mințile rătăcite, cu viață nefericită, lăsând în urma mea sertare pline cu manuscrise. Pur și simplu, poeții mi se păreau oamenii cei mai extraordinari, aflați cumva în vârful piramidei trofice! Tata și-ar fi dorit băieți – s-a ales în schimb cu două fete. Ne-a învățat de mici să fluierăm, să jucăm fotbal, ne ducea la concursuri de șah, făcea deseori pariuri despre cât de fidel pot desena orice jucărie mi se punea în față, iar mai târziu, făcea pariu cu prietenii că pot citi 100 de pagini pe oră și câștiga… Cred că îl amuza ideea că noi, fiicele lui, suntem atipice, iar cel mai important lucru pe care l-am învățat de la el este faptul că s-ar putea să dau greș făcând un lucru banal și ușor, dar am toate șansele să fac lucruri imposibile. De altfel, și lui îi plăceau provocările : o dată a umblat o iarnă întreagă în șosete, cu niște pungi de nylon legate deasupra: pusese pariu cu prietenii pe o ladă de bere. La patru ani, tata m-a învățat să citesc, tot pe cartea lui Eminescu - și, la scurt timp, m-a învățat să scriu. Prima mea poezie am scris-o cu litere de tipar, cu rimă, avea trei strofe. Era o parabolă, despre un trandafir care avea toate calitățile unei flori delicate, dar avea și spini. Țin minte că l-am scris într-o seară, în pâlpâiala unei lumânări, pentru că tocmai ”se  luase lumina”. Citind, tata s-a amuzat că îl făceam pe ”S” întors – nu am reușit să învăț să îl scriu pe ”S” decât câteva luni mai târziu, când am împlinit 6 ani și am început școala.

Pasiunea mea pentru literatură a continuat și la școală. Aveam întotdeauna un ”caiet de poezii”, de care nu mă dezlipeam, ieșeam cu el în pauză și scriam. La un moment dat, colegii ajunseseră să îmi smulgă cu forța caietul să vadă dacă nu cumva scriu despre ei - și chiar scriam, dar erau niște poezii fanteziste, le păstram numai prenumele, iar ei deveneau căței, purcei, balene și aveau aventuri extraordinare. În urma plângerilor, am fost scoasă în fața clasei și pusă să citesc. Profesoara era tânără, s-a amuzat, m-a lăudat și mi-a spus că am un talent deosebit și că voi ajunge departe, să nu mă las influențată de cei din jur… Pe urmă, colegii mei  au ajuns să se roage de mine să îi transform în personaje. Chiar și astăzi unii dintre ei își mai amintesc de poezia pe care le-am dedicat-o.
Pe clasa a cincea deja am declarat public că eu ”mă fac poetă”. Eram atunci îndrăgostită de Eminescu, colecționam toate edițiile cărților lui și țin minte că, într-o teză altfel foarte bună, am scris peste tot, în locul numelui său de familie, doar ”Mihai”. Profesoara a crezut că e o greșeală și a corectat cu roșu, dar eu, în sufletul meu, știam că nu e nicio greșeală, pentru că mă simțeam foarte apropiată de el, îl visam noaptea și vorbeam cu el în vis. Tot pe clasa a cincea am câștigat invidia clasei, când ni s-a cerut să învățăm până a doua zi o poezie de Eminescu, iar eu am recitat ”Luceafărul”. Plictisindu-se la un moment dat să asculte toate cele 98 de strofe, profesoara mi-a cerut să spun numai primul vers al fiecărei strofe. Nimeni nu știa că, de fapt, îi păcălisem și nu învățasem poezia într-o zi: o știam deja de dinainte să merg la școală, tot tata m-a învățat, din volumul de versuri cu prima copertă căzută.

Acum dacă mă gândesc la rece, nu cred în destin. Nu cred, de exemplu, că Eminescu, dacă s-ar fi născut copil sărac în Somalia, tot Eminescu ar fi ajuns…  Însă am fost cumva norocoasă să cred în destin în copilărie, ajungând să-mi dezvolt fără să vreau, jucându-mă, abilitatea de a scrie. Eram un copil ciudat, am crescut în bibliotecă. N-am avut mulți prieteni, am avut însă multe cărți – disprețuiam lumea reală și credeam doar în lumea scrisă cu litere:  până am ajuns la facultate, umplusem deja câteva zeci de jurnale și ”caiete de poezii”. Le mai am și acum într-o ladă, mă tot gândesc să le triez într-o zi și să le dau foc, majoritatea sunt teribil de infantile, nu suport să le recitesc… Dar ele mi-au fost un foarte bun exercițiu literar.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Până în facultate am scris întruna, eram logomaniacă. Primul meu text publicat a apărut când eram pe clasa a treia și era un fragment dintr-o compunere despre mama. Acum așa ceva nu ar fi o mare ispravă, dar atunci, când exista în oraș doar un ziar românesc (cred că se numea ”Steaua roșie”) și unul maghiar, părea un succes grozav. În afară de familia mea, nu m-a crezut nimeni că eu singură am scris compunerea. Am recidivat un an mai târziu, pe-a patra, publicând în același ziar o poezie, nu-mi mai aduc acum aminte ce.  Eu poezia asta am considerat-o debutul meu adevărat, pentru că era întreagă, în timp ce din compunere îmi publicaseră doar un fragment, mi-au mutilat textul. După Revoluție a devenit mai ușor să publici, dar am publicat foarte puțin : câteva poezii, o povestire SF, am luat câteva premii mici… Mă feream să public pentru că, după o vreme, textele mele mi se păreau insuportabil de proaste. Lucram la ele mult - și la conținut, și la formă (foarte târziu m-am încrezut în versul alb). Le lăsam câteva zile sau săptămâni să răsufle în ladă, pe urmă iar lucram la ele. Învățasem de la profesoara mea de română, d-na Cernea, să nu șterg niciodată cu radiera, să tai peste și să scriu lângă, să păstrez toate variantele, văzusem în fotocopii ale manuscriselor că așa făcea și Eminescu. În orice caz, după ce publicam ceva, după o vreme mă simțeam teribil de rușinată recitind materialul tipărit.Așa că am scris doar pentru mine până pe la 20 de ani. Mă rog, citeam la cenaclul școlii în gimnaziu, citeam la clasă, aveam fanii mei printre colegi și prieteni și, oricine venea la noi în vizită, musai trebuia delectat cu ultimele mele producții literare – dar asta era ideea tatei, eu eram tot mai rușinoasă, mă simțeam ca o maimuță de circ, aș fi dat orice să nu fi fost nevoită să citesc. Soră-mea scăpa ușor : ea devenise, la 7 ani, campioană națională de șah și, pe la 9 ani, vicecampioană mondială, avea un caiet întreg cu articole despre ea, poze cu medalii, la ea răsfoiai caietul și gata. Eu, pe vremea aceea, nu aveam decât câteva amărâte de creații literare în ziarul local, nu o puteam egala pe sora mea și trebuia să compensez citind sau, de multe ori, scriind la comandă, pe temă dată, chiar în fața musafirilor.
Pe urmă am ”redebutat” în ”Vatra”, când eram studentă la Litere, încurajată de Al. Cistelecan, care îmi era profesor. Pasiunea cu care credea în Literatură și ne vorbea despre ea a făcut să ne strângem în jurul lui un grup de studenți. Cred că mulți din grup s-au apucat să scrie atunci din cauza lui… Dar nici în ”Vatra” nu am publicat de mai mult de două ori, din același motiv : când reciteam, mi se părea infantil. Dar asta mi se părea în regulă, simțeam că e un semn că evoluez. Când voi fi gata, voi simți și voi publica – îmi ziceam. Aiurea, debutul meu editorial a fost un accident, nu am simțit deloc că sunt gata !

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Nu știu de ce, n-am știut niciodată să fiu mulțumită în viața mea cotidiană. Dar am fost conștientă că, tot ce mi se întâmplă va face parte din Marea Carte pe care trebuia să o scriu. Nu neaparat tot ce mi se întâmplă în mod real – adică, dimpotrivă : Marea Carte trebuia să cuprindă tot ce mi se întâmpla în mod ireal, numai în interiorul minții mele, pentru că aceea e viața adevărată. Consideram lumea din jurul meu, la care nu mă puteam adapta, un fel de laborator din care importam lucruri, întâmplări, oameni - din toate elementele astea îmi construiam lumea prin care alergam în vis. Ani de zile am scris poezii, propoziți, câte o expresie care mă obseda… Zeci, sute de bucățele, împrăștiate în nici nu știu câte caiete. Știam că toate vor face parte din carte – încă nu știam cum, în ce ordine și nici despre ce va fi cartea. Cred că vreo 5 ani am lucrat intuitiv, fără nicio structură, fără să știu ce scriu. Aveam doar două personaje, pe Laura și pe Bunica. Chiar îmi notasem la un moment dat (pentru că, recitind, îmi scriam și comentarii marginale, critice) că trebuie să am mai multe personaje, fiecare cu povestea lui bine dezvoltată. Pe urmă, după cinci ani de bâjbâială, într-o singură noapte, am pus pe hârtie, în ordine și fără nicio ștersătură, introducerea și primele două capitole – adică aproape un sfert din întreaga carte. Restul a venit de la sine, tot fără nicio ștersătură… Dar, între cei cinci ani de confuzie și forma finală, elaborată în formă finală, s-a întâmplat ceva : studiasem teoria literaturii, învățasem cu Dumitru Carabăț să construiesc un scenariu de film la Facultatea de Cinema, citisem cu entuziasm ”Morfologia basmului” lui Propp și îmi construisem un schelet, o structură narativă pe care o respectam cu sfințenie.
Am uitat să spun că niciodată nu m-am gândit că scriu o carte pentru public, nu m-am gândit că fac literatură, era, cum spuneam, o formă de jurnal, o formă de rezistență într-o lume reală lipsită de poezie. Am terminat textul, l-am pus în ladă și mi-am văzut de viața mea. Adică de teatru, pentru că, între timp, acesta devenise prioritatea numărul 1.
Cinci sau șase ani mai târziu, dezamăgită de sistemul teatral românesc care mă ținea pe străzi, am dezgropat, într-un act de disperare, manuscrisul și l-am trimis la primul concurs pe care l-am găsit pe internet : era chiar concursul de manuscrise al USR pentru autorii sub 35 de ani, iar termenul de depunere a textelor era a doua zi. Cu câteva minute înainte de expirarea concursului, alergam încă pe Calea Victoriei, căutând Uniunea Scriitorilor. Am ajuns când mai erau numai vreo două minute, am alergat disperată printre uși, ca într-un film din acela în care toate ușile ți se închid în față, iar tu, în ultima clipă, aluneci pe burtă, pe sub ele. Am depus plicul pe masă, deasupra unui morman care avea cel puțin un metru înălțime și o doamnă, nu mai știu acum cine era, mi-a spus, înduioșată de felul disperat în care arătam : ”să ai baftă, puiule, dar nu-ți face iluzii : uite câte manuscrise s-au depus”. Chiar nu îmi făceam iluzii.
Am aflat că am câștigat de pe internet, în timpul unui curs de montaj(eram încă studentă la Cinema): pe computerul pe care lucram, mi-a trimis Google notificare că apăruse un anunț cu numele meu. De bucurie, am ieșit strigând pe ușă și am înconjurat în fugă platorile de la Buftea. Din momentul acela am simțit că puteam să obțin orice în viață, că totul era posibil, onest, adevărat ! Și zilele următoare au fost, într-adevăr, un vis: am avut cronici foarte bune, am câștigat Premiul Național ”Mihai Eminescu” de la Botoșani și Premiul Național ”Mircea Ivănescu” de la Sibiu… Nici nu mă gândisem la așa ceva… Stau uneori și mă întreb cum ar fi fost să nu trăiesc depresia aceea teatrală care m-a făcut să scot manuscrisul din ladă – sau, atunci când fugeam pe Calea Victoriei aproape întârziată, să mă opresc să suflu și, ajungând la USR, să găsesc ușa deja încuiată…

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

După cum se poate citi în ”Poema desnuda”, evenimentul major care a declanșat cartea a fost moartea bunicii mele, Betty. A fost bunica pe care am iubit-o mai mult decât pe oricine și s-a sinucis când aveam eu 10 ani. Am suferit atât de cumplit, încât m-am jurat că voi găsi o metodă să o aduc înapoi, voi construi o lume în care ea să trăiască veșnic. Acum, în ”Poema desnuda”, trăiește veșnic.
Dar nu știu dacă acest eveniment m-a influențat ca scriitoare, el a influențat cartea, dar nu drumul meu către cuvinte. Acesta mi-a fost întotdeauna atât de natural, încât nu îi pot descâlci originile mai mult decât am făcut-o deja.
De fapt, moartea bunicii mi-a influențat decisiv biografia, dar nu e aici locul să dezvolt subiectul. Și au mai fost câteva evenimente care m-au schimbat, radical… Poate voi vorbi despre ele atunci când voi fi mai bătrână și cuvintele își vor mai pierde din tăiș…
Personalitățile care m-au influențat au fost : tata, cu dragostea lui pentru Eminescu și poeziile sale și aproape toți profesorii mei de română, pentru că am avut norocul să am profesori care au iubit cărțile, care mi-au împrumutat cărți, mi-au dăruit cărți și m-au încurajat să scriu. Lor le sunt datoare : d-nei Maria Cernea, d-lui Timotei Enăchescu, d-lui Al. Cistelecan…
Din grupări literare nu fac parte și nici nu am făcut vreodată, deși mi-am dorit cu ardoare. Toată adolescența mea am tânjit după atmosfera aceea a saloanelor literare descrise în romanele franțuzești ale sec. XVII sau XVIII. Ajunsă la București, am participat la câteva ședințe ale mai multor cenacluri, dar nicăieri nu mi-am găsit locul. Acum poate că nici nu mai contează…

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Aceasta este o întrebare ușor manipulativă… Sau poate că o simt eu incomodă pentru că, oricum mă învârt, nu pot răspunde la ea în așa fel încât să fiu mulțumită de mine…
 Nu cred că un artist e nevoie să fie și un om politic. E foarte bine dacă asta se întâmplă, dar nu e necesar ca cineva care e specializat în construirea de lumi imaginare să fie la zi cu ce se întâmplă în lumea reală. Eu am crescut în bibliotecă, mă pricep la cărți și la teatru. Nu am televizor de 8 ani și nici nu aș avea timp de el, pentru că îmi petrec în jur de 8 ore pe zi în teatru, iar restul timpului prefer să stau printre cărți. Nu înțeleg nimic din luptele între partide, din programele electorale... Așa cum un politician nu poate analiza o lucrare literară decât dacă e, în paralel, și om de litere, de ce ar trebui eu să înțeleg ceva din circul politic din jurul meu ? Mă las în grija celor specializați în asta, oricum nu trăiesc în lumea reală decât cu trupul, cea mai mare parte din mine trăiește în mintea mea. Nu-mi place arta angajată politic, formele de artă care ridică pancarte. Când scriu sau când fac un spectacol, mă interesează lucruri mult mai importante decât țara în care trăiesc și forma ei de guvernare, mă interesează lucruri esențiale despre sufletul uman, despre devenirea lui. Shakespeare nu e valoros pentru că operele sale reflectă problemele societății elisabetane de pe vremea lui, acum de asta nu-i mai pasă nimănui. El a reușit să comunice niște adevăruri – sau, în orice caz, niște întrebări - despre cele mai ascunse cotloane ale naturii umane, asta e mult mai important decât orice altceva.
… Adevărul e că mi-ar fi plăcut să mă pricep și la treburile statului și să pot schimba și altceva decât suflete. Nu mi-ar plăcea ca toți artiștii și oamenii de cultură să fie ca mine, dimpotrivă, mi-ar plăcea să avem ”conducători luminați”. Probabil merit țara în care trăiesc, de vreme ce nu am făcut nimic concret să o schimb, ascunsă în lumea mea imaginară. Aș fi vrut să ies în stradă când s-a desființat TVR Cultural, de exemplu, dar nu am făcut-o, n-am știut cum. Așa că, sunt un cetățean prost – dar asta nu are nicio legătură cu arta mea, ea zboară liber indiferent ce se întâmplă în jur…

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Literatura de la frontiera mileniului III mi se pare, în primul rând, electronică ! Poate și pentru faptul că, în urmă cu 7 ani, am plecat din Târgu-Mureș-ul natal și m-am stabilit la București, să dau lovitura în teatru. Evident, nu am putut să-mi iau cu mine cele 3000 de cărți din bibliotecă, mi-am luat atunci doar ”Jurnalul unei ființe greu de mulțumit”, de Jeni Acterian, de care nu m-am putut despărți fizic. Și, pe un DVD, mi-am luat câteva sute de cărți electronice. Munca în teatru m-a împiedicat să mai citesc, ca în anii studenției la Litere, 300 de pagini pe noapte (aveam un  program spartan, inspirat din Eliade și Martin Eden), dar, când citeam, citeam mai mult online. Poate și dacă nu plecam de acasă, tot la asta ajungeam, pentru că, logomaniacă fiind, începuse să nu îmi ajungă o carte de hârtie, care se lăsa citită cuminte, clasic și atât, când eu voiam comunicare directă, voiam să întreb și să mi se răspundă. Sunt dependentă de internet, cu posibilitatea de a te documenta instantaneu despre fiecare lucru pe care îl citești… Înainte citeam cu creionul în mână și făceam liste lungi de cuvinte necunoscute pe care, apoi, le căutam în dicționar, le memoram… Acum durează numai câteva fracțiuni de secundă să sar de la lucrarea literară la DEX sau la Wikipedia, apoi la un eseu critic despre ceea ce citeam și iar înapoi la un fragment din lucrare care mi-a plăcut. Dar nu numai electronică mi se pare literatura privită de la București, ci și vie ! De câte ori citesc undeva că în ziua de azi nu se mai citește poezie, de exemplu - mă umflă râsul, pentru că la București este o comunitate literară foarte puternică. Și nu numai la București ! Faptul că, de când cartea mea a devenit cunoscută, pot sta la masă, de vorbă, cu idolii mei literari mi se pare extraordinar. I-am cunoscut astfel pe Ion Mureșan, Ioan Es. Pop, Angela Marinescu… Aceste întâlniri m-au și inspirat să fac câteva spectacole de teatru care se bazează pe poezia contemporană românească : ”POEZISELE”(o antologare a 14 dintre cei mai mari poeți), ”Ieudul fără ieșire” (experiment de teatru-dans-muzică clasică și artă video, bazat pe cartea lui Ioan Es. Pop) și ”Blas-fem, o incursiune în poezia românească feministă”. Și mai sunt câteva texte pe care vreau să le pun în scenă, mai ales texte aparținând generației 80 și 90, pentru că, deși am debutat editorial în 2011, eu de optzeciști și nouăzeciști mă simt apropiată sufletește, niciodată nu m-am prea identificat cu litearura generației 2000, deșI mulțI dintre reprezentanții ei îmi sunt prieteni...

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Mai târziu probabil mă voi lua mai în serios și voi scrie constant, zilnic – așa cum cred că face orice scriitor care își asumă meseria. Acum nu sunt încă scriitoare pe de-a-ntregul, deocamdată spun numai povestea mea, într-un act destul de terapeutic, într-un fel de joacă prin care încerc să mă descopăr pe mine însămi, să-mi încerc puterile și să-mi pipăi limitele. Eu cred că devii scriitor abia după ce termini cu povestea ta, defulezi și sublimezi tot ce e de defulat și de sublimat, înveți să-ți stăpânești bine pixul și ajungi să spui, pur și simplu, povești – care nu au nimic de-a face cu tine. Sau, mă rog, au de-a face cu tine tot atât cât are Hamlet de-a face cu actorul care îl joacă pe Hamlet : e o mască, pe care ți-o asumi, ajutat de datele tale personale, dar e, totuși, o mască, actorul nu urcă pe scenă să spună propria lui poveste civilă.

Momentan am reînceput lucrul la continuarea ”Poemei desnuda”, după aproape un an de ținut manuscrisul la ”dospit”. Când am predat la concurs prima parte, nu numai că știam că va fi o trilogie, dar scrisesem deja o mare parte din volumul doi : ”Evanghelia după Lilith”. Cum însă oameni de litere la al cărui sfat țineam mi-au recomandat să las să treacă măcar un an până scot o carte nouă, am pus manuscrisul în ladă și m-am pierdut în teatru… Nu știu de ce, după ce stabilisem o legătură atât de reușită cu cititorii, n-am mai fost în stare să scriu numai pentru mine… Evident, sper că noua carte va vedea lumina tiparului în 2013… Doar că mai întâi trebuie să ucid în ea un balaur și încă nu știu cum…

Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.


POEMA DESNUDA (fragment)

„Privesc pe fereastră” nu e acelaşi lucru
cu „mă uit pe fereastră”
adica „uit de mine privind pe fereastra”
Daca n-ar fi sticla ferestrei
m-aş risipi în lume – gândeşte Bunica
trebuie un zid nevăzut între mine şi lume
Ce ciudat: să te ascunzi într-o cutie
şi să-i faci o gaură ca să vezi afară
(Ce ciudat:
să te ascunzi într-o carte
şi să-i faci cuvinte ca să trăieşti în afară
va gândi nepoata ei mai târziu
la parterul aceluiaşi bloc)

Cor de scame intonând bucata „Bunicuţa Sisif”:
Bunica locuieşte la ultimul etaj
Si croşetează în fiecare zi un ciorap colorat
Ciorapul e lung ca o funie,
până seară ajunge întotdeauna la parter
poate bunica îl ţine doar şi el creşte singur
în el se poate citi buletinul meteorologic
şi viitorul omenirii
după culoarea lânii, după model şi după cum flutură
(aşa se zice, dar nimeni n-a reuşit încă)
Se strâng dedesubt oamenii să-l măsoare,
Să-l miroasă, să-i încerce rezistenţa
Când extazul devine general, brusc,
Vecina de dedesubt retează întotdeauna
Jugulara ciorapului cu o foarfecă
Pe care a ascuţit-o toată ziua
A doua zi bunica o ia de la capăt
Şi se uită pe fereastră.


Adevărul e ca bunica s-a sinucis
Şi nu ştia să croşeteze
(Deci, nici măcar nu şi-a croşetat singură funia –
asta ar mai fi scos povestea din banal).
Când au tăiat-o de acolo era prea târziu pentru a doua zi.
Ca s-o îngroape au mituit preotul
Cei vii îi urăsc pe cei spânzuraţi
Poate pentru aroganţa cu care s-au atârnat deasupra pământului
Plutind în eternitate
Ce idiot ultimul vers
Nu mai ştiu dacă a plouat la înmormântare



NU, NU, NU SUNT DE ACORD!

Retrag cuvintele! Retrag cuvintele
Laura scrise petiţii, reclamaţii
şi rugăminţi către Aemilia,
Sprâncenat, Omul cu Aripi
şi mai ales Travestit
(despre care, datorită transparenţei lui,
se credea că ar fi fost
vreun sfânt de prin suita lui D-zeu).
Cineva îi ascultă, totuşi, rugile,
deoarece, a doua zi dimineaţă,
Bunica se uita din nou pe fereastră
croşetând.

Cine? Cine are puterea de a schimba lucrurile
în poemul acesta?

Laura, să nu înnebuneşti!
Ascultă, Laura, să nu cumva să înnebuneşti!
Pe oamenii nebuni nu-i iubeşte nimeni.


ianuarie 2013, Târgu - Mureş

Gellu Dorian despre POEMA DESNUDA

Redau aici cronica lui Gellu Dorian din "Convorbiri literare" . Nu-mi dau seama când a apărut, eu acum am citit-o.

  CRISTA BILCIU – POEMA DESNUDA

                                                                                                                            Gellu DORIAN


         Cunoscînd foarte bine tehnicile (deja bătătorite) poemului postmodern, întors pe fată si pe dos în crosetelor poetilor experimentalisti de la noi si de aiurea, Crista Bilciu ne propune în prima ei carte – Poema desnuda, premiată si publicată de Editura Cartea Românească, în 2011, în urma Concursului de manuscrise organizat de Uniunea Scriitorilor din România, pentru tinerii poeti de pînă în 35 de ani – altceva decît ne-am obisnuit cu ceea ce au făcut si fac tinerii poeti, care, dintr-un entuziasm creativ pe care li-l dă tastatura calculatorului, au creat un nou loc comun, suficient de agreabil de altfel, însă nu cu bătaie lungă. Ceea ce face acum Crista Bilciu, după un îndelung travaliu pe text (cel putin dacă ar fi să ne luăm după „cuvîntul înainte” ce deschide lungul poem (si el doar o primă parte a unei trilogii), este o nouă deschidere spre o cale mai putin bătătorită. Nu aducerea personajelor în poezie este noutatea (asta s-a făcut din antichitate si pînă în zilele noastre), nici discursul poetic, nici măcar limbajul, ci transformarea unui posibil scenariu (fie de film, fie de teatru) în poem. Dar nu în orice fel de poem, ci într-unul de o densitate si tensiune mai mult decît remarcabile.

Gîndit pe treisprezece capitole (din care cel de al nouălea lipseste!), cu o introducere ce merită citită cu atentie, pentru că este un soi de ars poetica, de profesiune de credintă într-un registru nonsalant („Acest poem atîta l-am gîndit/ si răzgîndit,/ frămîntat cu degetele, tălpile, cu saliva,/ mi-am stors sudoarea, sînii, creierii,/ încît la început s-a transformat/ din apă în spirt – / asta la început/ (si atunci ar fi trebuit eu să-i dau foc -/ poate că as fi incendiat cu el/ pălăria lui Mincu,/ mustătile lui Cărtărescu,/ arca lui Manolescu – / Cistelecan nu s-ar fi ars,/ ci ar fi aprins molcom,/ ardeleneste/ o tigară Gauloises Blondes/ de la vălvătaie).”, poemul, care, după cum vedeti îsi găseste contrafortii în nume de rezonantă pe care poeta le aminteste fără să epateze, ci poate chiar cu o doză de ironie, devine substanta unui roman. Astfel fiecare capitol începe cu o explicatie de tipul celor care deschideau romanele medievale, de aventuri, a la Dumas, explicatie care, nu numai că lămureste cititorul asupra continutului respectivului capitol, ci face legătura între capitole si tine firul narativ al poemului (de exemplu: „Capitolul 1: în care cunoastem personajele si atmosfera de pe str. Progresului nr.7” – poeta nici măcar nu scoate în evidentă această explicatie, fiind scrisă cu acelasi caracter de literă, ceea ce ar sugera că aceste subtitluri fac parte din poem, ca un soi de exordiu sau capatatio benevoletiae). Alte explicatii, ce tin de tehnica scenariului de film, ca un soi de didascalii necesare în scrierile dramatice, sunt scoase în evidentă cu caractere italice. De altfel chiar din primul capitol suntem anuntati că poeta speră că poemul ei va fi ecranizat: „Pînă la ecranizarea poemului,/ să ne multumim cu acest script/ al visului ei”(…) – este vorba de personajul principal al poemului, Laura. Mai descoperim tot în acest prim capitol menit să ne lămurească asupra multor lucruri ce urmează a le citi de-a lungul poemului, că actiunea se petrece în Tîrgu Mures, pe strada Progresului 7/2, unde aceasta, Laura, pe care poeta nu a întîlnit-o încă, „doarme si visează/ închisă într-o debara”. Astfel ne trezim într-un plin realism poetic, pe care Crista Bilciu îl recompune, asa cum ne spune în Introducere, undeva în Bucuresti:” Am scris aceste cuvinte aici,/ într-o mansardă din Bucuresti/(cu iederă pe zid si tot tacîmul)/ de pe Căderea Bastiliei/ în noaptea de 8 spre 9 august 2006/ (cu sase zile înainte de achitarea chiriei la babă,/ gîndindu-mă la Raskolnicov).”. Sunt amănunte care fac din textul Cristei Bilciu o sursă de fixare a unui teritoriu fictionar, în care realitatea se transformă, asa cum spune, din „ apă în spirt”, adică, din forma lui incipientă, a cuvîntului, în forma lui spirituală, comunicativă, a poemului. De altfel, Crista Bilciu, studentă a lui Cistelecan, cînd, asa cum spune ea, ar fi putut scrie acest poem, nu acum cînd are treizeci de ani, fuge de ceea ce i-au oferit lecturile din cărtile de poezie (personajul ei, Laura, devorează cărtile clasicilor), după care ar fi putut urma o cale mai sigură, deja bătătorită, în poezie, pentru a se apropia de schematismul scenariului sau caietului de regie (stiu de la ea că acum stă în apropierea lui Silviu Purcărete, de la care învată regia de teatru, ceea ce explică faptul de ce a adoptat o astfel de expunere poematică de tipul scenariului). De aici si posibilul ei experiment prin această carte ce anuntă o trilogie poematică. Nu este în intentia poetei de a scrie o epopee. De altfel nici structura cărtii nu anuntă asa ceva. Se apropie mai mult de structura romanelor, asa cum am mai spus mai sus. Poema desnuda are toate calitătile unui roman, de la naratiune la personaje, de la autor la narator, de la schematisme de tip epic la flux narativ. Însă peste toate astea domină poezia care conduce spre emotia pe care numai aceasta o poate oferi. Sunt pasaje întregi din carte, în care poezia, limbajul poetic în special, scoate din schemă povestirea, naratiunea: „– Ce bine e cu tine, Thales,/ sopteste Fetita,/ ce bine că tu esti filosof/ si stii multe despre stele/ uneori cred că sunt si eu o stea/ uneori cred că e si viata mea un film/ în care stau si plîng si robinetul/ curge si rochita mea se umflă de apă/ în jurul meu înoată pestisorul Gilette,/ a cărei bunică a fost o piranha/ dar el e cuminte./ O, spune-mi o poveste despre mine,/ Thales.”. Sau: „Demult cînd toate cuvintele/ erau făcute din iarbă/ si nici pescărusii Aemiliei nu îndrăzneau/ de un for să se atingă;/ pe cînd Bunica/ abia învăta să croseteze,/ iar Fata Brună nu-l pictase încă/ pe Marele Actor;/ pe cînd David încă nu se strecura/ în sufletul laurei/ împunsătură cu împunsătură,/ Atunci/ EA/ Nu era o printesă închisă în turn,/ ci o fetită închisă în baie/ ta-ta-tatata/ a luat cheia cu el, a stins lumina/ si a dat furios cu piciorul în usă/ apoi a plecat definitiv si pentru totdeauna/ să joace sah vreo două ceasuri prin vecini/ pi-pic-pic robinetul plînge, nu ea/ Acum întunericul îi linge tălpile/ îi mănîncă din palmă/ Numai tăcerea nu tăcerea nu/ D-zeu si tatăl ei/ amîndoi insuportabil(i) de atotputernici/ si nedrepti/ „Nu puteam scăpa de tata/ asa că am scăpat de D-zeu”/ va spune ea mai tîrziu/ mult mai tîrziu/ în acest poem început aici”.

Si astfel poemul „început aici si asa” devine de-a lungul cărtii ceva ce se narează dar nu poate fi povestit. Laura devine eul liric al poetei, dar si fiinta care, desi există, nu poate fi întîlnită. Lumea din jurul poetei este una concretă, cea din poem – si aici este marele merit al Cristei Bilciu – este una a fictiunii: numai asa realitatea devine astfel literatură. Autoarea stie că literalitatea este cea care însumează actul estetic, cea care transformă realitatea nudă în fictiune, în literatură. Crista Bilciu nu urmăreste nici o retetă canonică, ea este interesată ca poemul ei să poată fi filmat, să fie redat, să fie citit si altfel decît, asa pur si simplu, stînd întins în pat, după ce iei cina si ai vrea să găsesti o cale spre un somn profund. Cartea Cristei Bilciu pur si simpu te trezeste din fictiune la realitate.

Din literatura crosetată în cele de fapt douăsprezece capitole ale cărtii (nu treisprezece cum scrie în cuprins), numai dacă citesti structura capitolelor, îti poti lesne da seama ce poveste tese autoarea: totul se petrece în sînul lumii de pe strada Progresului nr. 7, unde pot fi depistate „colectii de cîntece si bîrfe de cartier”, unde Laura îsi spune povestea cu David, iar Thales si Fetita stau cuminti în groapa lor, în timp ce Bunicuta se uită pe fereastră, ca apoi, într-un fantastic plin de suspansuri, Fetita să iasă din Groapa lui Thales, iar Fata Sultanului să se topească de plăcere; vin si ursitoarele, se pune de o sezătoare literară, sunt si exorcizări, apare Omul cu Aripi, ca un fel de Zburător, dar de data aceasta la Bunicuta, viata de cartier merge înainte în timp ce Laura jeleste, iar David face o nouă victimă (sau două), în timp ce apare Robert, care este de hîrtie, după care se „nasc alti sase Robert”, iar un „orgasm năprasnic zguduie strada Progresului”, în timp ce „nimeni nu observă lipsa capitolului nouă”, lucrurile încep să-si ia revansa („Ciorapul Bunicii”, de exemplu), relatia Laurei cu Robert nu trece prin „oala cu sarmale, ci mai degrabă invers” si, la ofertă specială, se dă „lichidare de stoc în vederea apocalipsei de cartier”. Încît întreg opul este un soi de pseudoepykos, să-i spun asa, în care, ca să-l parafrazăm pe Alexandru Odobescu, cu a sa cunoscută carte în care cel mai reusit capitol era cel plin de puncte de suspensie, si aici, cel mai reusit capitol este, în cazul poetei noastre, cel care lipseste, desi, fără îndoială, si celelalte douăsprezece existente, sunt la fel de reusite.

Crista Bilciu este, prin această primă carte, o poetă de o fortă expresivă uluitoare, care, asa cum spune Al. Cistelecan pe coperta patru a volumului, are, în privinta poeziei, „un fanatism de artă si o religie pentru artă”. Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu”, pentru debut editorial, pe care l-a împărtit în ianuarie anul acesta la Botosani cu Andrei Dosa, vine să ne asigure că avem în Crista Bilciu o adevărată poetă.

Cronică nouă, de Oana Purice: "Poemul-ciorap"

Uneori mă gândesc că sunt extrem de orgolioasă, pentru că mi se întâmplă să găsesc din întâmplare pe Google o nouă cronică la POEMA DESNUDA şi mă bucur atât de tare, încât plutesc pe deasupra lucrurilor. Ştiu că nu ar trebui să-mi pese de cronici şi de premii şi de atenţia acordată cărţii mele şi ar trebui să-mi pese numai de scris şi chiar încerc să mă disciplinez să-mi pese numai de scris... Nu prea funcţionează. Adică, evident, îmi pasă mai mult de scris decât de reacţiile la scrisul meu, dar, în fine, de câte ori găsesc o cronică nouă, mă bucur ca de un cadou frumos şi neaşteptat. Întotdeauna mi-a fost teamă că, de fapt, comunicarea interumană nu este posibilă, că suntem, fiecare dintre noi, închişi etanş în propriul său borcan, că ne vedem vag prin sticla groasă şi murdară, dar că nu ne putem în niciun caz atinge... Dar uite că visul meu (pe care din greşeală l-am scos la vedere şi oricum am fost convinsă că el este neinteligibil pentru oricine altcineva în afara mea) a evadat din borcan... De câte ori citesc o cronică nouă şi realizez că cineva CHIAR a făcut efortul să citească POEMA DESNUDA, că s-a gândit la el (la mine) şi că îmi trimite înapoi un răspuns, mi se pare o comunicare atât de intimă, încât roşesc de emoţie.

Copiez mai jos cronica - o puteţi citi în Revista Cultura, unde a fost publicată, dar eu o copiez şi aici, pentru că mi s-a mai întâmplat ca o cronică sau un articol despre mine să dispară misterios de pe net.

POEMUL-CIORAP

de Oana Purice

Volumul de debut al Cristei Bilciu este o productie ce transpune în epura recuperarile postmoderne ale culturii române din ultimii douazeci de ani. Operând intens la nivel intertextual, mizând pe paratext pentru creditarea originalitatii, resuscitând specii vetuste, jucându-se cu referintele si manevrând 
profesionist semnificatiile, „Poema desnuda“ este o reusita punere alaturi a sensibilitatii poetice cu travaliul textual, ostentativ lasat la vedere.

Promitând o epopee a vârstei de douazeci de ani, scrise la aproape zece ani distanta, volumul dezvaluie abia catre final centrul tematic, nucleul ce organizeaza întreaga desfasurare. Cele doua vârste sunt marcate astfel prin trecerea de la povestea studentei Laura la metafora extinsa a poemului-ciorap, ce va atrage în ochiurile sale personajele si decorurile. Asemenea sarpelui Uroboros, poema se întoarce catre sine înghitindu-si propriul trup, pe care îl reda apoi textual, prin imaginea ciorapului crosetat de Bunica-Sisif, printr-o maniera pe care liberalizarea postmodernismului si apetenta lui pentru paradox i-o permite.

Poemul cu mai multe strategii
Pâna a ajunge la momentul îngurgitarii pantagruelice a Ciorapului, „Poema desnuda“ dezvolta un fir epic unitar si un imaginar cu usurinta apropiat de o feerie suprarealista. Momentul incert al închiderii personajelor în text este foarte bine regizat: „Mai întâi trecu prin poem/ o turma de elefanti din Serengeti“. Pentru a se sustrage responsabilitatii de veridicitate, dar si pentru a evita textualismul, autoarea apeleaza la un artificiu al decorului (tehnica recuperata vizibil din arta teatrala): „Dupa trecerea elefantilor s-a ridicat un nor de praf/ atât de gros,/ încât personajele poemului/ nu s-au mai vazut între ele“ (p. 92). Episodul sta ca o justificare a confuziei si amestecului, devenite cuvinte de ordine ale volumului. Aici se alatura si se contamineaza regnuri, genuri, specii, registre, limbaje, timpuri, locuri, într-un veritabil tandem postmodernist al indeterminarii. Dar, cel mai important, „Poema desnuda“ este un volum cu multiple niveluri de existenta si reprezentare, care se intercaleaza si se suprapun aleatoriu.
Cel mai usor de observat este raportul dintre text si metatext pe care autoarea îl pune în discutie înca din motto („Eco, Gadamer, Ricoeur/ Toate textele ma dor“, p. 5) si care capata consistenta în „Introducere“. Titlul însusi anuntând un poem care îsi leapada mistificarile – fara a-si respecta, în buna traditie literara, promisiunea – capitolul introductiv contine un fel de making of, o punere în lumina a autorului si a procedeelor de compozitie. Desi schimba elementele decorului, înlocuind carcera cu mansarda, poemul debuteaza arghezian: denunta înca o data originea orfica si se afirma ca un artefact. Neîncrederea studentei de douazeci de ani, deziluzionata de propria realitate, o augmenteaza pe cea a autorului „Florilor de mucigai“, efortul creator fiind, de data aceasta, suportat de întreaga fiinta; „poemul-blestemul“ nu e doar zgâriat cu unghiile de la mâna stânga, ci „framântat cu degetele, talpile, cu saliva“, pentru care „mi-am stors sudoarea, sânii, creierii“ (p. 7).
Epopeea studentei Laura, ce-si poarta obsesia cursului de istoria limbii române si a vecinilor sai de bloc este deseori întrerupta de interventii auctoriale. Acestea fie completeaza imaginea oferita de discursul linear, fie rectifica informatii, spre o cât mai exacta interpretare, fie se autosesizeaza atunci când versurile pierd din interes („Ce idiot e ultimul vers“, p. 50) sau, dimpotriva, apeleaza la relansatori narativi, functionând în regim de captatio: „hotarî sa elucideze problema/ Într-un capitol urmator“ (p. 29). Comentariile regizorale, împreuna cu desele voci si cântece din off sustin caracterul dramatizat al poemului. Tentatia teatrului (vadita în final, unde Apocalipsa din orasul Sevda începe cu deteriorarea decorului made in China ce tinea loc de realitate) este o alta piesa a constructiei heterogene, realizând, alaturi de substratul epic si tonurile lirice, un construct polifonic.

Carnaval în decor de mucava
Desfasurarea epica nu este surprinzatoare, eroii nu impresioneaza, nemeritându-si, în definitiv, eticheta de epopee (notata explicit): Laura, dezamagita de indiferenta cu care David (barbatul cu nume conventional) raspunde dragostei sale, îsi construieste, inversând mitul lui Pygmalion, sapte barbati (toti se numesc Robert) din hârtie si cuvinte. Convinsa de iubirea si de poeziile pe care Robert7 i le scria pe piele, Laura pare sa se fi împlinit; asista însa la dezmembrarea treptata a iubitului ei, aflând ca poetul cuceritor era doar o jucarie mecanica; personajul-artefact este un simbol al efortului creator anuntat.

Ceea ce ofera amploare poemului este tocmai adaosul liric pe care autoarea îl brodeaza cu atentie si talent pe cutele acestei povesti. Profilurile personajelor secundare sunt primele care atrag atentia: Bunica, cea care împleteste din firul rosu ciorapul-poem, Omul-cu-sprâncenele-prea-lungi, autorul scriptului ce se desfasoara sub ochii cititorului – conditia de homo faber e recurenta în volum, Aemilia, nebuna scarii, cu cele 12 fuste ale sale; Fata-papusa, a carei descriere este de o intensa forta poetica: „Nu are sex./ Desi niciun barbat nu se poate abtine/ sa se uite sub fustita papusilor,/ ei uita instantaneu dureroasa descoperire/ imediat ce fustita cade/ si din nou râvnesc/ si ofteaza/ si viseaza/ la femeia-papusa/ perfecta/ si rabatabila“ (p. 35). Filigranele lingvistice pe care autoarea le obtine sustin „framântarea“ marturisita în „Introducere“: „La nasterea Fetitei, venira cele trei, urâtele./ Una n-avea cap,/ una se târa/ si una nu era deloc-deloc,/ asa ca veni lipsa ei“ (p. 56) sau: mama „este cubica/ deoarece lui tata/ îi plac femeile cu forme“ (p. 32). O alta constructie ce-i da masura talentului are ca referinta tot imaginea mamei: surprinde o activitate-rutina a intimitatii casnice si o prelucreaza expresiv, adaugându-i un diez suprarealist (în ton, de altfel, cu întregul poem) – „Mama mama/ ea are parul lung/ si din propriul ei par îi sunt tesute hainele/ astfel toate hainele mamei pornesc din cap/ si seara, ea nu se dezbraca,/ se despleteste doar“ (p. 31). Ramânând în zona stilisticii, se observa o tendinta spre constructiile axiomatice, deseori incompatibile cu toleranta imagistica si relaxarea discursului, caracteristice ale întregului: „Majoritatea fecioarelor/ sfârsesc în patul câte unui barbat adevarat/ desi e greu de gasit un barbat adevarat în ziua de azi/ nu se mai fabrica“ (p. 32) sau „Atunci când nu ai suflet, nu existi“ (p. 77).

Aparent, textul Cristei Bilciu este o desfasurare carnavalesca într-un cronotop bine delimitat; consistenta corporala a personajelor este înlocuita de masti, schematism surprins în numele-simbol pe care acestea le poarta. Se observa, însa, ca scena si cronologia sunt fracturate, pierzând coplanaritatea în favoarea etajarii distincte. Mecanismul este cu atât mai interesant, cu cât suprafetele tangentiale si trecerile de la un plan la altul sunt ele însele iluzorii, într-o perfecta dispunere escheriana. Bunica si Laura (împreuna cu ceilalti locatari ai strazii Progresului nr. 7) par sa apartina unor niveluri diferite de existenta: ciorapul batrânei prinde în ochiurile sale vietile celorlalti (doar fustele Aemiliei, devenite, succesiv, pasari si zmee, scapa). Primul moment de ruptura este aducerea în atentie a tabloului pe care Fata Bruna i-l face Aemiliei, reprezentând declicul pentru urmatoarele iesiri din plan. Omul-cu-sprâncene, scenaristul, devine cronicarul povestii, Travestitul îi concureaza omniscienta, „studiind cu atentie tot ce/ se întâmpla“ (p. 23); asumarile de auctorialitate se multiplica în episodul sedintei locatarilor (devenite „sezatoare literara“), în care povestea de dragoste a Laurei este redata în functie de presupunerile celor prezenti. Coborârile si urcarile sunt reperabile si la nivel diacronic, dar nu exista semnale de demarcatie explicite. Tesute în ciorapul-poem al Bunicii, amintirile si trecutul Laurei au libera circulatie: groapa si profesorul Thales, repere ale copilariei, îi sunt readuse în prezentul bântuit de imaginea lui David si a restantei de ILR (istoria limbii române). Configuratia reticulara a poemului se dezvolta si spre alte directii: raporturile realitate-vis, corp-suflet ating, de asemenea, des-esentializarea, datorita transgresarilor continue.

O minima unitate parea a fi mentinuta de prezenta unei voci suprasegmentare, „autorul“, cel care ordona intern pretentiile auctoriale asumate de personaje; impresia este demistificata atunci când apare în scena Al lu’ Cincistele, care tine sub observatie constructia poemului si când Laura, eroina poemului, se gândeste sa intervina pentru ca „prea batea autoarea câmpii si/ se crease un moment penibil“ (p. 31). Autonomia pe care personajele o capata marcheaza si mai puternic încadrarea postmodernista a poemului, bifând ca utilizat înca un mecanism pe lista autoarei. În acest sens, impresia de epuizare programatica a instrumentelor postmoderniste este, poate, unul dintre putinele puncte slabe ale poemului.

Dincolo de realizarile stilistice si de continut, „Poema desnuda“ îsi merita încadrarea canonica pe care premiile literare i-au conferit-o si pentru ca reuseste sa se transforme, prin metafora poemului-spirala, într-o reflectare în mic a spatiului literar românesc al ultimilor patruzeci de ani: formele literare nu s-au succedat printr-o miscare lineara, de ireversibila înlocuire a precedentei, ci, dimpotriva, pe traiectorii concentrice. Volumul de fata probeaza repozitionarea în etapa postmodernista, printr-o valorizare optima a acumularilor literare intermediare.

Filmul lansării mele la Sibiu

Iată filmul întreg al lansării mele de la Sibiu, din iunie 2012, la o zi după încheierea FITS. M-au prezentat Dumitru Chioaru, Rita Chirian, Ofelia Popii. A fost fain!

Cronica de Daniel Cristea-Enache in "Observator cultural"

Tocmai am descoperit in "Observator cultural" o cronica de Daniel Cristea-Enache la POEMA DESNUDA:

Cîştigătoare a concursului de manu­scrise organizat de Uniunea Scriitorilor (ediţia 2011) şi laureată la secţiunea Opera Prima a Premiului „Mihai Eminescu“ (ex aequo cu Andrei Dósa), Crista Bilciu a oferit cititorilor mai sofisticaţi care sînt criticii o epopee postmodernă, pe cît de proaspătă la prima lectură, pe atît de rutinată la modul textualist. Grila „optzecistă“ de reluare parodică a discursurilor poetice anterioare şi inserare a lor în ţesătura propriului text este preluată şi utilizată în Poema desnuda cu o şi mai mare disponibilitate ludic-onirică; şi pe o plajă de referinţe la o actualitate literară ce s-a desprins, în ansamblul ei, de intertextul postmodernist.

Ceea ce surprinde plăcut, la debutul editorial al Cristei Bilciu, e tocmai „contrastul“ dintre relaxarea şi jovialitatea tonului şi, de cealaltă parte, ticsirea versurilor cu aluzii culturale, pe deasupra ariei de ignoranţă a unor „vedete“ de ultimă generaţie. Reflexul postmodern a devenit unul necondiţionat. Pentru un creator care a citit şi a „consumat“ experienţele artistice anterioare, secvenţe şi tonalităţi ale acestora vor apărea din însăşi iniţierea propriului discurs. Acesta poate fi unul ironic, parodic sau chiar fantezist, ca în Poema desnuda; în toate cazurile, el e unul metaliterar, într-o epocă a ingenuităţii artistice pierdute. Naivitate a personajului central, într-un montaj ingenios făcut de un autor destul de experimentat, fără tatonările şi ezitările debutului: iată elementul de surpriză şi formula cîştigătoare a Cristei Bilciu. Versurile sale, cu cîteva excepţii, nu sînt nemaipomenite, nemaiîntîlnite şi nemaivăzute; însă toate trimit, expert, către un deja-văzut şi un deja-întîlnit semnalate ca atare cititorului avizat.

Dacă trimiterile par extrem de fireşti, intrate, cum spuneam, în reflexele culturale ale autoarei, trasoarele parodice au adresă. Ele sînt direcţionate nu către trecutul „optzecist“, ci, dimpotrivă, către prezentul poetic ce a dislocat modelul. Capitolul 13 are un titlu ce spune cîte ceva (în cheie ironică) despre raporturile tinerei scriitoare cu postexpresionismul şi „milenarismul“ dominante în poezia anilor 2000: „Superofertă: dragoste şi alte chinezării. Lichidare de stoc în vederea apocalipsei de cartier“. Invers decît în poezia „fracturistă“, suferinţele şi suferinţa unui personaj îşi pierd relieful şi devin peliculare: ca într-un film de desene animate în care lucrurile nu sînt ireversibile, iar finalul e fericit. Crista Bilciu dă banda întîmplărilor „narate“ înainte şi înapoi, topind necazurile personajelor (din dragoste, din boală, din... învăţat la ILR) în cîte o replică spumoasă sau într-un zbor oniric dincolo de prozaica şi infecta realitate. Expediată pe fereastră, realitatea se întoarce însă bătînd la uşă şi primită fiind în „vastele apartamente“ ale poematiconului. În aceste contexte de, aşa-zicînd, coagulare, realitatea devine una poetic-familiară şi ia chipul unor personaje translate din lumea literară românească. Pe lîngă omniprezentul Al lu’ Cincistele, zeul critic tutelar din Poema desnuda (şi care e un Al. Cistelecan învăluit în fum de ţigară şi-n prospectări asupra viitorului poeziei au­tohtone), apar menţionaţi Cărtărescu şi Muşina, Mincu şi Manolescu: tot scriitori şi critici al căror interes pentru poezia novatoare nu mai trebuie demonstrat.

Ei stau cît se poate de firesc alături de personaje made by Crista Bilciu fără un prototip real: Aemilia, „nebuna blocului“, cu fustele date peste cap, la propriu şi la figurat, pînă se ajunge la un fantastic burlesc; ori Bunica tot lucrînd la un ciorap, pînă cînd acesta devine Ciorapul (cu majusculă) nesăţios, devorator, un uriaş „stomac exterior”; ori Femeia de Afaceri, Fata Brună, Omul-cu-sprîncenele-prea-lungi şi marele Actor urmărit de admiratoare... Toate aceste apariţii, pendulînd între episodic şi recurent, gravitează în jurul unei tinere îndrăgostite, Laura. Laura gravitează, fără speranţă, în jurul unui David inaccesibil. Şi versurile din epopee, urmărind aceste linii de curbură, se întorc totodată spre referentul textual pe care îl constituie.

„Vîntul postmodernismului“ bate potrivit pînă la tare în cînturile din Poema desnuda, împingînd totul spre convenţie, artificiu, script cinematografic şi potenţială ecranizare, desen animat. Un avion cu o pancartă traversează cerul acestei feerii post-„optzeciste“, iar pe pancarta cu pricina e tăiat cuvîntul terifiant „Examen“ şi dedesubt scris ceva şi mai înfricoşător: „Restanţă ILR“. Feeria ar putea deveni coşmar, aşadar, dacă tonusul şi predispoziţia ludică ale autoarei n-ar imprima scenariului o notă de optimism debordînd pe deasupra tuturor constrîngerilor: fie ele existenţiale sau filologice. La fereastra unui spital sînt agăţate „bannere încurajatoare“; iar necazurile personajelor animate sînt palide prin raportare la avatarurile unor scame urmărite cu maximă atenţie – şi într-un irezistibil crescendo tragicomic. Căci, dacă siluetele făpturilor din Poema desnuda au un foşnet de hîrtie ce le ţine deoparte de dimensiunea suferinţei reale, ele, scamele, trec prin nenumărate situaţii încîlcite şi nu-şi mai văd capul (!) de probleme. Sfîrşitul lor tragic este aproape, la finalul cărţii; dar, în ultima clipă, printr-o salutară punere la adăpost, vor respira şi necăjitele scame aerul sărbătoresc al happy-end-ului: „Atunci reflectorul care ţinea loc/ de soare se sparse cu zgomot puternic/ şi în mijlocul haosului căzu,/ susţinută de un cablu,/ o lună roşiatică,/ hidoasă şi artificială/ tot «Made in China»./ Toate personajele fugeau care încotro/ prin semi-întuneric,/ printre ţevi metalice/ şi scîrţîitul ruginei/ se auzeau ţipete şi înjurături./ Cei cu mai mult sînge rece/ îşi făceau bagajele/ pentru a se muta în alt poem,/ că pînă şi la fracturişti e mai bine,/ mai cald, mai primitor,/ iar la Cărtărescu, ce să mai vorbim,/ e lux./ Începu să ningă,/ ceea ce se dovedi foarte periculos/ pentru scame,/ care încercaseră pînă acum/ să-şi facă meseria de ştirişti,/ dar acum se fereau cu greu/ din calea fulgilor/ şi nu mai strigau decît/ «Ajutor!», «Segitseg!» şi «Help! Help!»/ deoarece absolviseră recent un curs de integrare/ europeană./ Patroana lor însă nu le băgă/ în seamă:/ şi, de data aceasta,/ chiar părăsi poemul, împreună cu David,/ cu un Inter(poemo)city./ Pînă la urmă tot Mimi/ le oferi adăpost scamelor/ în vastele ei buzunare/ în care ele se cuibăriră spăşite/ şi începură să picotească“.

Debutul Cristei Bilciu e unul notabil, mai întîi, prin fantezia combinatorie pusă ludic într-o epopee care se coase şi se descoase în acelaşi ritm. Iar apoi – lărgind cadrul –, prin aceea că dovedeşte resursele de vitalitate literară ale unui livresc poetic „optzecist“ ce părea vetust şi ruginit.

Sînt foarte curios asupra evoluţiei acestei tinere poete – dacă va fi una.

Cartea a doua a POEMEI DESNUDA

Dacă sunteţi curioşi să aflaţi ce se întâmplă în continuare cu Laura şi care dintre personajele din Cartea întâi vor apărea şi în Cartea a doua, găsiţi în premieră (mondială:D) un fragment din continuarea cărţii (care se va numi "Evanghelia după Lilith") în ultimul număr din revista Hyperion (nr. 1-2-3/2012), editată la Botoşani de către Gellu Dorian!

Găsiţi revista online aici. Căutaţi la pagina 21. Enjoy!

PS. Încă nu am terminat de scris "Evanghelia după Lilith", sunt pe la trei sferturi, caut nişte rezolvări care pur şi simplu nu-mi vin... Ştiu că în "Hyperion" apare doar un fragment, dar aştept cu mare curiozitate părerile şi sugestiile voastre. Încă mai e timp să ţin cont de ele! Mi se pare fascinant ca cititorul să poată interveni într-o carte, întregul proces de creaţie să fie interactiv... Vouă nu?

Se schimba ceva?

Pe blogul sau, Horia Garbea vorbeste despre o schimbare de paradigma in poezia romaneasca. Redau mai jos doar fragmentul care ma priveste si pe mine:

"se schimbă ceva, și se schimbă „destul de radical”, scuzați forțarea, în poezia noastră: douămiismul apune și e schimbat pe altceva.

            Mă întemeiez pe Hutopila (poeme extraordinare, unele, precum cel intitulat CFR), pe Andrei Dosa (mai „lucrat” acesta), pe Radu Ianovi, pe Crista Bilciu (remarcabilă teatralitate a textului, amintind cumva de Saviana Stănescu, dar în altă zonă tematică), pe Laurențiu Belizan (ceva mai calofil), toți debutanți. Să ne uităm și la mai experimentatele Diana Iepure și Eliza Macadan care ies din „tiparul” deja cam obosit al lui „ce se scrie acum”, la Ciprian Măceșaru din ultimul volum. Strict (dar strict!) sub aspectul noutății, pentru că valoric am îndoieli serioase și consider că nu au fost convingătoare pînă acum, pot să le alătur și pe Medeea Iancu și pe Iulia Militaru.

            Nu aș putea contura un „portret robot al poetului douămiizecist”, dar simt foarte clar că se schimbă ceva. Dacă știți cum și ce, spuneți!"

Cititi restul articolului pe blogul lui Horia Garbea.

Imi amintesc surpriza mea atunci cand am castigat concursul de manuscrise al USR cu "Poema desnuda", dupa ce tinusem textul ascuns in ladoiul meu vreme de cinci ani, pentru ca nu credeam ca ar interesa pe cineva. Un poet consacrat mi-a spus atunci: "lasa, e mai bine asa, acum cinci ani n-ar fi avut asa impact, acum douamiismul s-a epuizat si e nevoie de o schimbare".

 

Ce ciudat e sa ajungi, fara voia ta, revolutionar. Adica, eu am scris o carte pentru ca am avut ceva de spus. Cartea aceea ar fi putut sa nu intereseze pe nimeni in afara de cativa prieteni si cateva matusi - sau ar fi putut fi o carte bunicica printre multe altele si atat. Daca "Poema desnuda" participa la innoirea poeziei romanesti, chiar nu e meritul meu. Nu e ca si cum as fi iesit cu poezia mea in strada, sa protestez si sa cer sa se schimbe ceva, cum au facut cei care l-au schimbat pe Boc. Revolutionari sunt cei care isi asuma acest rol inainte de a-l indeplini, bravo lor! Dar ceea ce e foarte placut pentru un poet este sa stii ca vocea ta e suficient de puternica pentru a fi auzita din multime. Desi, daca ma gandesc bine, cred ca e doar o chestiune de orgoliu. Hm, what can I do, I'm only human!

Cronica la POEMA DESNUDA in "Discobolul"

Veronica Buta a scris o cronica la POEMA DESNUDA, eu am descoperit-o abia acum:

Atunci când nu ai suflet nu ai poezie

Câştigarea Concursului de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediţia 2011, de  Poema desnuda (Cartea Românească, Bucureşti, 2011) a Cristei Bilciu trebuie privită doar ca o relativă surpriză. Adevărata noutate a volumului, dincolo de impunerea în forţă a unui nume în poezie, vine din formula adoptată de autoare. Ea se îndepărtează, cum s-a scris, şi de mizerabilismul deprimant şi deprimat, şi de minimalism, chiar şi de autenticism, aducând în faţa cititorilor o poezie confesivă, ce-i drept, ce poartă, in nuce, note de
biografism, însă nu de tip autenticisto-(hiper)realist, ci mai degrabă purtând coloratura realismului magic sud-american. Căci  Poema desnuda e tot atât de mult şi-un fantasy pre versuri tocmit, şi biografie versificată şi, deci, literaturizată, purtând doar semnele verosimilului, nu şi pe-ale adevărului existenţei istorice, ca şi un trăirism liric axat pe primatul fanteziei, al interiorităţii.
Pornind de la axioma „Atunci când nu ai suflet nu exişti” (p. 77), autoarea îşi concepe epopeea ca pe o desnudare extremă, o sondare intensivă mai degrabă decât extensivă în propriul sine (creativ), trecând, declarat, peste rigorile genului. Invocaţia nu e adresată, aşadar, nici muzei şi nici genului. O primă transgresiune se vede în paradoxala afiliere emotivă faţă de „târfa grasă a poeziei” sau, mai degrabă, faţă de rămăşiţele ei, căci poeta scrie un nou tip de epopee, poem epic la origini, ce va depăşi poezia însă, „vânătă şi ţeapănă/ cu viermişorii critici în rect,/ odihnească-se în pace”, păstrând din epicul de odinioară doar preferinţa pentru personaje, capitole şi-o sinuoasă aparenţă de narativitate.
Poemul e narcisist: „Eu alt idol îmi voi ciopli,/ în mine însămi”, cu toate riscurile asumate: „adică îmi voi săpa, cu propriul pix,/ propria-mi groapă de cuvinte”. Tonul bătăios, uşor autorionic din  introducere („Începe poemul./ O, începe poemul./ Daţi-vă la o parte!”) va fi abandonat apoi, în favoarea unei curgeri năvalnice a
textului, sub impresia necesităţii unei rostiri imediate şi-a poverii luxurianţei imaginaţiei. Că şi acesta va fi doar unul din multele glasuri ale autoarei, se va vedea mai încolo.

Impresia covârşitoare este a unei continue expansiuni a eului, a unei interiorităţi exuberante, redevenită materia primă a poeziei. În ciuda numeroaselor personaje, heteronimia e falsă, pentru că „În
visele mele uneori alerg pe coridoare/ Şi imaginea mea uneori tremură halucinant pe monitor/ Uneori ştiu că în fiecare cameră sunt eu eu eu”, personajele devenind uneori simple măşti ale eului liric/personaj principal/narator/autor înscris în poem.

Universul liric devine permeabil şi-un sine liric se insinuează în toate, folosind uneori chiar lucrurile pentru a-i bara expansiunea năvalnică; Bunica, dedându-se la jocuri semantice, va remarca: /«Privesc pe fereastră» nu e acelaşi lucru/ cu «mă uit pe fereastră»/ adică «uit de mine privind pe fereastră»/ Dacă n-ar fi sticla ferestrei/
m-aş risipi în lume  – gândeşte Bunica/ trebuie un zid nevăzut între mine şi lume/ Ce ciudat, să te ascunzi într-o cutie/ şi să-i faci o gaură ca să vezi afară”. Natural ar fi, mai degrabă, acel spirit dionisiac, al
expansivităţii eliberate în poem, lăsate să zburde, deşi mereu sub controlul lucidităţii. Căci acest poem al exuberanţei fanteziei lirice, al bucuriei de-a fabula, de-a se juca redenumind realitatea într-un cod
ştiut doar de sine sau torcând destinul personajelor, e nu mai puţin o autoscopie mereu lucidă şi-un joc textual bine-controlat. Frâiele unei creativităţi frenetice sunt scăpate doar cât va dori o raţiune poetică
rafinată şi iniţiată, care va face din binomul spontaneitate-control metatextual jocul predilect.  Impresia e aceea de joacă, atinsă de gratuitatea fericită a jocului inocent, ce poate exista doar pentru sine
(a se vedea scenele în care sunt implicaţi Aemilia, Ghiţă, Actorul şi Fata Brună şi, în general, mai toţi vecinii de pe Progresului 7) sau de rafinamentul intertextual al postmodernismului, vânt ce bate printre
versurile poemului.

Joaca devine mai serioasă atunci coloratura confesivă devine şi ea mai acută. Persiflant, motto-ul cărţii declară „Eco, Gadamer, Ricoeur/ Toate textele mă doeur”, iar scrisul vine şi dintr-o dimensiune vocaţională asumată tardiv de autoare, după cum declară în  introducere: „Acest poem atâta l-am gândit/ şi răzgândit,/ şi
frământat cu degetele, tălpile, cu salivă (...) Atunci trebuia eu să dau foc,/ când aveam 20 de ani şi/ eram studentă la Litere/ şi credeam că realitatea e un fel de/ literatură prost scrisă”. Dincolo de posibile
dimensiuni recuperatoare de ordin strict biografic, scrisul şi literatura funcţionează aici cu rol eschatologic, permiţând o existenţă într-un nou ordin ontologic („Ce ciudat:/ să te ascunzi într-o carte/ şi să-i faci
cuvinte ca să trăieşti în afară”), dar şi o necesară badijonare interioară: „Citesc mult. Citesc ca să uit de mine/ Citesc ca să umplu cu ceva golul din mine,/ Ca să nu-mi pun capăt./  Sufăr şi urlu în tăcere/ urlu în interior,/ urlu şi nimeni nu mă aude./ Dau din picioare şi urlu”. Simplă, fără dramatism, confesiunea pare a fi a Fetiţei, alter ego-ul copil ce-o dublează pe Laura, personajul principal al epopeii („Laura are 20 de ani şi e fecioară/ şi e studentă şa Litere/ şi mănâncă marii clasici pe pâine”). Dimensiunea mai gravă a jocului nu lipseşte,
aşadar, dar e tratată cu discreţie şi fără patosul care inundă, altfel, poemul. Bunica moare simplu, atât Bunica-personaj, cât şi cealaltă Bunică invocată, a autorului înscris în text, eveniment marcat de-o
stare de percepţie alterată a timpului şi-a spaţiului (blocul în care locuieşte se înalţă fără sfârşit spre cer), iar ciorapul la care ea lucra, ursind, ca Moiră deghizată a ultimului etaj, destinele personajelor se
va lungi fără de margini, atrăgând în iţele sale toate personajele şi provocând, în final, apocalipsa cartierului. Aceasta e însoţită, într-un plan mult mai teatral, de descoperirea  făcută de Laura, autor care
scrie şi e scris, în acelaşi timp. Jocului scrierii poemului ei şi-al lui Robert 7 i se adaugă acela al autoarei, atotştiutoare şi atotputernică uneori („Aici autoarea observă/ că în acest poem nu se mai întâmplă
nimic/ şi hotărî să nu mai fie aşa”), dublată, alteori, de  un altul („autorul e D-zeu”, la care Laura se decisese să renunţe, însă, încă din copilărie).

Cea care va decide să „mişte” poemul, să facă „să se întâmple ceva” va fi personajul autoarea. Prinsă într-un artificial joc al creaţiei lirice, Laura, alter-ego-ul ei, va provoca o apocalipsă scriptică, dând,
astfel, la iveală, în „rotiţe/ şi şuruburi şi ţevi”, un necruţător deus ex machina ce menţinea convenţia lirică. Departe de a renunţa la ea, autoarea apelează tot la un truc literar, acela al prolepsei. În timp ce
diluviul de zăpadă şi laţe de ciorap vântură personajele, Laura găseşte, ca o nouă Alice, o prăjiturică (de altfel, fenomenele de macropsie şi micropsie amintesc toate de aceeaşi Alice a Ţării minunilor). „«Dacă vreodată vei creşte mare/ cu adevărat/ vei scrie acest poem/ în care locuieşti»” va scrie pe răvaşul de lângă
„prăjiturelele de casă”. Laura supravieţuieşte morţii oraşului închis „din lipsă de iluzii”, ajungând, prin autoare, să scrie poemul. De-aici şi sentimentul de sfârşit firesc, şi-al Sevdei, şi-al cărţii, ce îşi îndeplineşte misiunea de-a oferi o primă casă lirică Laurei, până la facerea următoarei.

Înseşi personajele, toate încărcate de o dimensiune simbolică declarată (unora le lipseşte numele, fiind definite doar prin profesia lor  – Actorul, profesorul de română  -, amintind, astfel, de expresionism) ori dedusă, mai mult sau mai puţin transparent (Omul cu aripi, „înger sau...”, Omul cu sprâncenele, care mânuieşte scriptul, ori Al lu„ Cincistele vin amândoi dintr-o dimensiune metatextuală a
textului, primul apărând mai ales în inserţiile italice, dublând, alături de autoare, o funcţie a eului raţional, al prezentului scrierii poemului; Al lu„ Cincistele joacă rol de supraeu normativ, care orice supraeu, a cărui aprobare se caută), vin din aceeaşi interioritate luxuriantă, de care nu se rup cu adevărat niciodată, părând mai degrabă nişte păpuşi credincioase Fetiţei, care nu se supără atunci când sunt lăsate deoparte de stăpâna lor, ce pare să-şi fi găsit o nouă ţară a minunilor sau o altă oglindă pentru partea a doua, anunţată şi promisă, a epopeii Poemei desnude. Textul abundă în jocuri autoreferenţiale, meta- şi intertextuale, dar în spatele acestui ludic neobosit din care e construit, se ghiceşte şi angajamentul asumat cu seriozitate, cu gravitate chiar, de autoare, ca şi presimţirea că literatura o va obliga la noi desnudări.