Iată o nouă cronică la POEMA DESNUDA, din ultimul număr pe 2011 al revistei "Vatra":
Cristina TIMAR: A treia epopee
Faptul
că poemul epopeic al Cristei Bilciu*
a apărut în sfârşit, ba mai mult, a şi câştigat concursul de
manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediţia 2011, ceea
ce, dacă ar fi să urmărim cauzalităţile, i-a adus finalmente
publicarea, e deopotrivă un lucru demn de mirare, dar şi oarecum
aşteptat. Devoţiunea pentru artă a purtat-o pe Crista Bilciu pe
căi întortocheate, atât în universul teatrului, mai precis al
regiei de teatru, unde s-a refugiat după dezamăgirile pe care i
le-a provocat „târfa grasă a poeziei”, după cum citim în
Introducerea poemului,
cât şi în cel al picturii, la fel de neconvenţională şi
iconoclastă ca şi celelalte acte artistice ale ei. Fireşte că
într-o asemenea goană dintr-o artă în altă, într-o perpetuă
încercare de redefinire, riscul e ratarea în toate, mult mai
probabilă decât reuşita în toate. În cursul itinerariilor pe
alte teritorii ale artei, morbul literaturii, în speţă al poeziei,
oricât de denigrată de însăşi poeta, n-a părăsit-o însă
nicio clipă.
Paradoxală,
complicată şi imprevizibilă, relaţia de tip amor
e odio pe care Crista Bilciu o
întreţine cu poezia e reflexul relaţiei conflictuale a poetei cu
lumea. Continuând să scrie, chiar dacă în anii din urmă
întorsese, aparent, spatele literaturii, Crista Bilciu pare să se
fi hotărât în favoarea chemării poeziei, dacă nu cumva poezia
însăşi a ales-o cu mult timp în urmă, tolerându-i rebelei
discipole, vreme de câţiva ani, rătăcirile. Pleacă la Bucureşti
hotărâtă să facă teatru şi să respire un alt aer cultural, pe
care provincia nu i-l putea oferi, dar se reîntoarce la poezie,
prima mare iubire, în slujba căreia pune un „fanatism al
devoţiunii absolute” (Al. Cistelecan), şi care o readuce, prin
evocarea unui filon biografic, pe meleagurile natale. Iată deci că
ceea ce era renegat odată (poezia şi oraşul de baştină
provincial), e regăsit din nou, cu o dublă voluptate.
Prin
urmare, debutul cu Poema
desnuda, la zece ani de la primele
poeme publicate în revista Vatra ale
tinerei târgu-mureşence, pe atunci studentă la Litere, având deja
în minte proiectul ambiţios! al unei a treia epopei, după cea a
lui Budai-Deleanu şi Cărtărescu, nu e, până la urmă, atât de
surprinzător. Era de aşteptat ca febra poetică să-şi arate
roadele mai devreme sau mai târziu. Starea de urgenţă, spiritul
protestatar, plăcerea de a dinamita convenţiile, fie ele sociale
sau artistice, comoditatea şi superficialitatea spirituală, fac din
Crista Bilciu o poetă de extracţie avangardistă, prin atitudine,
mai degrabă suprarealistă, prin imaginarul poetic oniric debordant
şi obsedant şi o post-cărtăresciană, prin opţiunea pentru epos,
pentru lirismul narativizat şi plăcerea intertextului. Cititoare
împătimită a poeţilor nouăzecişti şi douămiişti, din a căror
generaţie face parte, Crista Bilciu nu se integrează nici
neoexpresionismului, nici poeziei derizoriului cotidian sau a
dezinhibărilor şi detabuizărilor sexuale, deşi împarte câte
ceva cu fiecare din aceste direcţii. Ea propune un univers liric
inedit, în care se aglomerează numeroase personaje, obiecte şi
evenimente, într-un discurs voit antilivresc (atitudine comună şi
celorlalţi congeneri douămiişti), construit pe o tramă şi o
traumă autobiografică – copilăria Laurei, o fetiţă născută
în comunism, într-un bloc de pe strada Progresului nr.7, lângă
umilul pârâu Pocloş, din Tg. Mureş – cu inserţii metatextuale
şi jocuri intertextuale, menite să păstreze vigilenţa lectorului
şi să demoleze iluzia ficţiunii. Spiritul contestatar, probat prin
forţa poemului care dislocă realitatea pentru a-şi crea propria
albie, e marcat prin avertismentul din finalul Introducerii:
Dar ajungă cu politeţurile / scrise pe copertă de carte. / Începe
poemul. /O, începe poemul. / Daţi-vă la o parte! Poemul
nu se anunţă deloc comod sau sfios, dimpotrivă, îşi asumă de la
bun început voluptatea sfidării obişnuinţelor cititorului comun.
Verva imagistică torenţială, tratamentul fabulatoriu şi
fantasmatic al biograficului, ne aduce în prezenţa unui
„suprarealism de tramă, de epos; un suprarealism al
narativităţii”, după cum subliniază Al. Cistelecan pe coperta
finală, care o plasează pe Crista Bilciu în descendenţă
dimoviană, mai ales pe latura dinamismului imaginar.
Cele
treisprezece capitole ale „epopeii” se
citesc pe nerăsuflate. Verva şi spectaculozitatea imaginarului sunt
extrem de aţâţătoare şi seducătoare, încât cititorul, oricât
de suspicios în faţa avertismentului orgolios-declamativ „daţi-vă
la o parte”, nu poate rămâne nepăsător şi cade inevitabil în
vertijul lumii poemului. Poeta ştie să-şi captiveze şi să-şi
menţină captiv cititorul până la ultimul vers, chiar şi pe cel
mai inaderent la excentricităţi de genul celor 12 fuste ale nebunei
Aemilia transformate în 12 pescăruşi, apoi în 12 cârtiţe, ale
Femeii de Afaceri care pictează portrete de bărbaţi, şi astfel îi
creează, ale Bunicii Sisif, care croşetează la nesfârşit un
ciorap de la ultimul etaj al blocului, ale gospodinei Mimi care adună
scame, ale celor şapte Robert confecţionaţi de Laura şi deveniţi
suprafeţe de scris ş.a. Simultaneitatea diferitelor perioade
temporale, prin care se anulează cronologia, transformă epopeea
într-o autobiografie a stărilor de conştiinţă, a emoţiilor,
intuiţiilor şi angoaselor Laurei. Poemul nu se desfăşoară după
o logică a realului, ci după una a visului, contrariantă, dar nu
aleatorie. Laura e când Fetiţa, închisă în debara, traumatizată
de autoritatea paternă, compensând restricţiile parentale cu
evadarea în imaginaţie, când studenta la Litere, alergând
disperată la cursurile de ILR, traumatizată de profesori la fel de
restrictivi şi opaci, complexată de înfăţişarea sa neatractivă
şi iubirea neîmpărtăşită. O inadaptată, în fond, Fetiţa,
alias Laura, se revoltă în primul rând împotriva acestor
autorităţi restrictive şi abuzive, al căror unic scop pare a fi
uniformizarea gândirii şi atitudinii, înscrierea fiecărei
individualităţi într-o serie. Cea mai potrivită vendetă într-o
asemenea situaţie e eliberarea imaginaţiei. Deşi pândită de
gândul suicidar, de căderea în depresie, de teama nebuniei, Laura
se salvează prin imaginar, antidot şi instrument de demontare a
inconsistenţei lumii, dar şi sursă de oarecare voluptate şi
plăcere estetică.
Experienţa
regizorală a poetei se poate detecta nu
doar în măiestria cu care montează şi demontează marea butaforie
din care facem toţi parte, ci şi în decorurile create şi în
tipologii. Lumea descoperită în finalul poemului e o lume kitsch,
de chinezării, mecanisme, obiecte şi plante artificiale: Atunci
cerul se crăpă cu pocnet în două / şi Laura văzu
din nou rotiţe / şi şuruburi şi ţevi. / Văzu că stelele /
erau, de fapt, becuri colorate / vântul începu să bată cu putere
/ florile şi copacii începură să se învârtă / cu sunet metalic
şi ruginit / Laura se apropie de un salcâm / şi îl simţi rece /
trase de scoarţa lui / care se desprinse, / ca o etichetă prost
lipită şi, printre şuruburi şi rotiţe, / Laura văzu tăbliţa
: / “Made in China”.(…) Blocul de pe strada Progresului
pare un decor teatral, o scenă pe care evoluează personaje tipice
ale societăţii postdecembriste – Femeia de Afaceri, superficială
şi frivolă, Marele Actor, narcisist şi egolatru, gospodina Mimi,
întreţinută de soţ, obsedată de curăţenie, Patronul Ghiţă,
meschin şi afemeiat, Fata Brună, veşnic îndrăgostită etc.
Extrase din realitatea contemporană instabilă, suferind de o criză
a valorilor şi de o tot mai accentuată inconsistenţă,
personajele, la fel de inconsistente, suferind de o slăbire a
conştiinţei, reduse la o gesticulaţie schematică, devin implicit
parte a proiectului critic al poetei, de amendare a meschinăriei
lumii. Deşi acest substrat etic nu poate fi negat, Crista Bilciu nu
e o moralistă, nu-şi ridiculizează personajele, ci le priveşte în
cheie ludică, ca parte a spectacolului lumii/literaturii
din care face parte ea însăşi, cititorii şi criticii. Se joacă
dezinvolt, de-a lungul a 108 pagini, cu propriile amintiri, frustrări
şi complexe, cu obişnuinţele cititorilor, cu personajele de hârtie
şi cu realitatea lumii, fiind un veritabil deus
ludens al Poemei
desnuda. Într-adevăr, în cheie
ludică, dezgolirea - a propriului suflet (sufletul
Laurei umblă pe străzi în toată nuditatea lui ), a
sufletului celorlalţi, a inconsistenţei lumii – e mai tolerabilă,
oglinda pusă în faţa celorlalţi – mai suportabilă, iar
echilibrul precar, tensionat între intuiţia unui fond ambiguu al
lumii, de ingenuitate şi perversitate deopotrivă, de inocenţă şi
promiscuitate, mai uşor de menţinut. Estetica mai înaltă în care
îşi înscrie poemul este una ludică. Dacă Laura visează mult,
autoarei îi place să se joace. Ea nu mai e nici o visătoare
incurabilă, nici o naivă, ci o jucătoare, un actor-regizor –
căci doar jocul scriitoricesc e cadrul desfăşurării unei sporite
libertăţi creatoare.
Sigur
că ar merita o atenţie specială şi alte aspecte al volumului de
debut al Cristei Bilciu (seducătorul mare critic Al lu’
Cincistele, misterioasa Bunică Sisif şi ciorapul-lume, poveştile
vecinilor Laurei, întâlnirile Fetiţei cu Thales într-o groapă
căptuşită cu o plapumă scrisă, nebuna Aemilia şi fustele ei
fermecate), dar deocamdată e de ajuns să spunem că „vendeta”
Cristei Bilciu e un pariu câştigat, o seducătoare răzbunare şi
revanşă împotriva celor „trei ursitoare urâte, Nebunia,
Mediocritatea şi Uitarea prin moarte”.