Cîştigătoare a concursului de manuscrise organizat de Uniunea Scriitorilor (ediţia 2011) şi laureată la secţiunea Opera Prima a Premiului „Mihai Eminescu“ (ex aequo cu Andrei Dósa), Crista Bilciu a oferit cititorilor mai sofisticaţi care sînt criticii o epopee postmodernă, pe cît de proaspătă la prima lectură, pe atît de rutinată la modul textualist. Grila „optzecistă“ de reluare parodică a discursurilor poetice anterioare şi inserare a lor în ţesătura propriului text este preluată şi utilizată în Poema desnuda cu o şi mai mare disponibilitate ludic-onirică; şi pe o plajă de referinţe la o actualitate literară ce s-a desprins, în ansamblul ei, de intertextul postmodernist.
Ceea ce surprinde plăcut, la debutul
editorial al Cristei Bilciu, e tocmai „contrastul“ dintre
relaxarea şi jovialitatea tonului şi, de cealaltă parte, ticsirea
versurilor cu aluzii culturale, pe deasupra ariei de ignoranţă a
unor „vedete“ de ultimă generaţie. Reflexul postmodern a
devenit unul necondiţionat. Pentru un creator care a citit şi a
„consumat“ experienţele artistice anterioare, secvenţe şi
tonalităţi ale acestora vor apărea din însăşi iniţierea
propriului discurs. Acesta poate fi unul ironic, parodic sau chiar
fantezist, ca în Poema desnuda; în toate cazurile, el e
unul metaliterar, într-o epocă a ingenuităţii artistice
pierdute. Naivitate a personajului central, într-un montaj
ingenios făcut de un autor destul de experimentat, fără tatonările
şi ezitările debutului: iată elementul de surpriză şi formula
cîştigătoare a Cristei Bilciu. Versurile sale, cu cîteva
excepţii, nu sînt nemaipomenite, nemaiîntîlnite şi
nemaivăzute; însă toate trimit, expert, către un deja-văzut
şi un deja-întîlnit semnalate ca atare cititorului
avizat.
Dacă trimiterile par extrem de
fireşti, intrate, cum spuneam, în reflexele culturale ale
autoarei, trasoarele parodice au adresă. Ele sînt direcţionate
nu către trecutul „optzecist“, ci, dimpotrivă, către prezentul
poetic ce a dislocat modelul. Capitolul 13 are un titlu ce spune cîte
ceva (în cheie ironică) despre raporturile tinerei scriitoare
cu postexpresionismul şi „milenarismul“ dominante în
poezia anilor 2000: „Superofertă: dragoste şi alte chinezării.
Lichidare de stoc în vederea apocalipsei de cartier“. Invers
decît în poezia „fracturistă“, suferinţele şi
suferinţa unui personaj îşi pierd relieful şi devin
peliculare: ca într-un film de desene animate în care
lucrurile nu sînt ireversibile, iar finalul e fericit. Crista
Bilciu dă banda întîmplărilor „narate“ înainte
şi înapoi, topind necazurile personajelor (din dragoste, din
boală, din... învăţat la ILR) în cîte o replică
spumoasă sau într-un zbor oniric dincolo de prozaica şi
infecta realitate. Expediată pe fereastră, realitatea se întoarce
însă bătînd la uşă şi primită fiind în
„vastele apartamente“ ale poematiconului. În aceste
contexte de, aşa-zicînd, coagulare, realitatea devine una
poetic-familiară şi ia chipul unor personaje translate din lumea
literară românească. Pe lîngă omniprezentul Al lu’
Cincistele, zeul critic tutelar din Poema desnuda (şi care e un Al.
Cistelecan învăluit în fum de ţigară şi-n prospectări
asupra viitorului poeziei autohtone), apar menţionaţi
Cărtărescu şi Muşina, Mincu şi Manolescu: tot scriitori şi
critici al căror interes pentru poezia novatoare nu mai trebuie
demonstrat.
Ei stau cît se poate de firesc
alături de personaje made by Crista Bilciu fără un prototip real:
Aemilia, „nebuna blocului“, cu fustele date peste cap, la propriu
şi la figurat, pînă se ajunge la un fantastic burlesc; ori
Bunica tot lucrînd la un ciorap, pînă cînd acesta
devine Ciorapul (cu majusculă) nesăţios, devorator, un uriaş
„stomac exterior”; ori Femeia de Afaceri, Fata Brună,
Omul-cu-sprîncenele-prea-lungi şi marele Actor urmărit de
admiratoare... Toate aceste apariţii, pendulînd între
episodic şi recurent, gravitează în jurul unei tinere
îndrăgostite, Laura. Laura gravitează, fără speranţă, în
jurul unui David inaccesibil. Şi versurile din epopee, urmărind
aceste linii de curbură, se întorc totodată spre referentul
textual pe care îl constituie.
„Vîntul postmodernismului“
bate potrivit pînă la tare în cînturile din Poema
desnuda, împingînd totul spre convenţie, artificiu,
script cinematografic şi potenţială ecranizare, desen animat. Un
avion cu o pancartă traversează cerul acestei feerii
post-„optzeciste“, iar pe pancarta cu pricina e tăiat cuvîntul
terifiant „Examen“ şi dedesubt scris ceva şi mai înfricoşător:
„Restanţă ILR“. Feeria ar putea deveni coşmar, aşadar, dacă
tonusul şi predispoziţia ludică ale autoarei n-ar imprima
scenariului o notă de optimism debordînd pe deasupra tuturor
constrîngerilor: fie ele existenţiale sau filologice. La
fereastra unui spital sînt agăţate „bannere încurajatoare“;
iar necazurile personajelor animate sînt palide prin raportare
la avatarurile unor scame urmărite cu maximă atenţie – şi
într-un irezistibil crescendo tragicomic. Căci, dacă
siluetele făpturilor din Poema desnuda au un foşnet de hîrtie
ce le ţine deoparte de dimensiunea suferinţei reale, ele, scamele,
trec prin nenumărate situaţii încîlcite şi nu-şi mai
văd capul (!) de probleme. Sfîrşitul lor tragic este aproape,
la finalul cărţii; dar, în ultima clipă, printr-o salutară
punere la adăpost, vor respira şi necăjitele scame aerul
sărbătoresc al happy-end-ului: „Atunci reflectorul care ţinea
loc/ de soare se sparse cu zgomot puternic/ şi în mijlocul
haosului căzu,/ susţinută de un cablu,/ o lună roşiatică,/
hidoasă şi artificială/ tot «Made in China»./ Toate
personajele fugeau care încotro/ prin semi-întuneric,/
printre ţevi metalice/ şi scîrţîitul ruginei/ se
auzeau ţipete şi înjurături./ Cei cu mai mult sînge
rece/ îşi făceau bagajele/ pentru a se muta în alt
poem,/ că pînă şi la fracturişti e mai bine,/ mai cald, mai
primitor,/ iar la Cărtărescu, ce să mai vorbim,/ e lux./ Începu
să ningă,/ ceea ce se dovedi foarte periculos/ pentru scame,/ care
încercaseră pînă acum/ să-şi facă meseria de
ştirişti,/ dar acum se fereau cu greu/ din calea fulgilor/ şi nu
mai strigau decît/ «Ajutor!», «Segitseg!»
şi «Help! Help!»/ deoarece absolviseră recent un curs
de integrare/ europeană./ Patroana lor însă nu le băgă/ în
seamă:/ şi, de data aceasta,/ chiar părăsi poemul, împreună
cu David,/ cu un Inter(poemo)city./ Pînă la urmă tot Mimi/ le
oferi adăpost scamelor/ în vastele ei buzunare/ în care
ele se cuibăriră spăşite/ şi începură să picotească“.
Debutul Cristei Bilciu e unul notabil,
mai întîi, prin fantezia combinatorie pusă ludic într-o
epopee care se coase şi se descoase în acelaşi ritm. Iar apoi
– lărgind cadrul –, prin aceea că dovedeşte resursele de
vitalitate literară ale unui livresc poetic „optzecist“ ce părea
vetust şi ruginit.
Sînt foarte curios asupra
evoluţiei acestei tinere poete – dacă va fi una.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu