Cine şi ce mai apare în cartea mea, „Evanghelia după Lilit”:

-         O eroină pe nume Laura, Cal-ciorap, bidiviul croşetat de Bunica, o jumătate de câine, o rimă (sau mai multe), (cel puţin un) balaur, Târfa poeziei, Lilit, Silviu Purcărete (însuşi!), un hidrant (sfânt), un acvariu cu peştişori pirana, melci cu sâni uriaşi şi moi, Alexander Hausvater, un inorog, Alexandru Dabija, Căţelul Tăcerii, Căţeaua Cuvântului, Sanda Manu, vreo doi iubiţi de-ai mei, bărbaţi faini de tot, pe care n-o să-i ghiciţi niciodată, câteva mii de cicade Magicicada tredecim, un ou (sufletesc), Charon cel cu ochi de gheaţă, Biblia cu arhangheli cântători, un fotocopiator morocănos,  un gândac pe nume Gândac Gândescovici Raskolnikov, alţi actori şi regizori absolut reali (dar pe care îi numesc sau nu în carte), un OZN părăsit, un cireş şi un pui de cireaşă, un teatru-labirint,supraetajat, compus din trei teatre pe care le iubesc, un Travestit (despre care nici eu nu-mi mai amintesc exact cine e), Al lu’ Cincistele, alintat Cinci, Ghiţă-patronul şi Mimi a lui, alte personaje din „Poema desnuda”, Aemilia cea nebună, maşini de spălat, pisici de Cheshire, şobolani pe care i-am prins cu o strachină şi o bucată de slănină înfiptă în chibrit, Polonius, nişte mârtani şi o motană, tanti Zizi în mai multe exemplare, cizmarul Ciocan cu haita lui de pantofi desperecheaţi, o prezicătoare pe nume Cassandra-Furtuna, unchiul Tică, craniul lui Yorick, mai multe poveşti de dragoste, flăcări, Lelia Cârciumăreasa şi nea Piscu, o mămăligă făcută de Elvire şi Marta, multă mâncare ardelenească, oltenească, moldovenească, un portar cam obtuz, iubita lui Cal-ciorap, o soacră care ştie să fuflexeze, Bunicuţa Saveta şi nepoatele ei împanglicate şi înlăcrămate, doamna Kia, nepotul Pană şi iubita lui cu butoane, secretara Nuţi, câteva poeme de dragoste disperată, Liţă Wattu şi iubita lui pe care nu o pot numi deocamdată, o să vă explic mai încolo de ce, iubitul Laurei, Buze-frumoase, şi mai multe flăcări, urna de lut în care totul se transformă în cenuşă şi, bineînţeles, Luna.

Despre Lilit, târfa

Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa, adică perfect și androgin, compus dintr-o parte bărbătească, pe nume Adam și una femeiască, pe nume Lilith. Cele două părți trăiau în același corp și erau egale, dar se certau toată ziua (ba pentru că încercau să se domine unul pe celălalt, ba pentru că nu puteau cădea de acord care să stea deasupra atunci când făceau sex), așa că Lilith a rostit de trei ori numele lui Dumnezeu și s-a rupt din ființa perfectă, pe urmă a fugit din Rai și s-a împerecheat cu demonul Samael, căruia i-a născut o mulțime de copii-demoni. Văzându-l pe Adam singur și mofluz, Dumnezeu a trimis trei arhangheli după Lilith, să o aducă înapoi, amenințând-o: nu se supune, va omorî o sută de copii de-ai ei pe zi. Dar Lilith tot nu s-a întors. Așa că Dumnezeu i-a făcut lui Adam o nouă pereche – de data asta, ca să fie sigur că e submisivă, a făcut-o din coasta lui Adam: pe Eva. Și așa a devenit Eva prototipul nevestei, iar Lilith a rămas prototipul amantei, al femeii libere și independente.

Am descoperit versiunea asta a Genezei în adolescența mea, când mă luptam pentru identitatea mea și feminitatea mea în mijlocul unui orășel de provincie ascuns în inima unei țări misogine (bine, patriarhale, că sună mai elevat). În orășelul meu, unde trebuia să spăl vasele pentru că sunt fetiță, să nu cânt la masă pentru că voi avea soț bețiv și să nu-mi fac griji dacă mă lovesc pentru că îmi trece până mă mărit, cu alte cuvinte, în orășelul în care viața tuturor persoanelor de sex feminin se împărțea în înainte și după căsătorie, m-am îngrozit și m-am revoltat în fața acestor norme sociale care îmi dădeau voie să am suflet și să îmi caut drumul în viață numai în timpul liber, dacă îmi rămânea așa ceva după ce îmi încheiam sarcinile de soție și mamă. Am crescut urându-mi sânii care mă delimitau atât de tare de casta privilegiaților și mi-am dorit multă vreme să fiu și eu bărbat. Multă de tot. Pentru că bărbații sunt liberi. Pentru că bărbații sunt mai întâi oameni și pe urmă bărbați. Pentru că bărbații se pot face regizori de teatru și căpitani de corabie și pot fugi în lume cu circul fără să fie vânduți în rețele de proxenetism. Pentru că bărbații pot face autostopul prin Europa și se pot plimba singuri noaptea sub lună fără să fie violați. Pentru că nimeni nu întreabă un bărbat când se căsătorește și nici nu-i spune că  e neîmplinit dacă nu are copii.

Multă vreme am căutat un model de femeie puternică în anturajul meu, dar n-am găsit. Auzeam de la  bărbații din jurul meu demonstrații că femeile sunt inferioare în toate domeniile, inclusiv în artă, deși mi se spunea cu condescendență: uite, excepție fac actrițele. Apoi mai existau teorii și statistici care demonstrau că femeile au un IQ mai scăzut, incapacitate de a estima distanța sau de a vedea în spațiu, lipsa capacității de sinteză și așa mai departe. Aveam pe atunci o prietenă mult mai în vârstă, poetă, extrem de inteligentă, pe care orașul o considera nebună, deși era cel mai lucid, mai inteligent și mai educat om pe care îl cunoșteam. Evident, casa ei era un labirint de cărți și reviste prin care puteai să-ți rupi gâtul și nu era în stare să facă nici măcar o omletă fără să dea foc la jumătate de bucătărie. În Evul Mediu ar fi fost arsă pe rug.

Și atunci am găsit-o pe Lilit. Am întâlnit-o prima dată într-un articol despre Manuscrisele găsite la Marea Moartă și apoi am devorat tot ce am găsit despre ea. Se remarca în mitologia ebraică și se credea că se trage din lilitu, nilte demonese din religia mesopotamiană străveche, care apăreau și în textele cuneiforme asiriene, babiloniene etc. Lilith e menționată și în Biblie. Numele ei vine de la termenul ebraic sau arab pentru "noapte", iar lilith ar înseamna "creatură nocturnă" sau "monstru nocturn". Denumește și un tip de bufniță. Există și informații contradictorii sau contaminări cu alte zeițe sau demoni feminini, dar eu am ales din toate legendele, motologiile și poveștile ce mi-a plăcut și mi s-a potrivit mai mult. Faptul că simbolul ei este o fuziune din simbolul lunii și simbolul feminin. Faptul că există în astrologie o lună neagră, invizibilă, numită Lilith. Faptul că Lilith e energie feminină pură, care poate fi constructivă sau destructivă, depinde ce o dezlănțuie. Mă fascinează libertatea ei sexuală și forța ei sexuală.

Ei, bine, Lilit a mea, pe care o scriu fără H-ul ebraic din coadă, Lilit din "Evanghelia după Lilit", nu e decât parțial prima femeie, zeița și demonesa de mai sus. Pentru că Lilit a mea nu e din carne, ci din cuvinte. E un fel de duh liber al poeziei, dar al poeziei feminine. Puțin îi pasă ei de convenții și constrângeri, e aceeași energie feminină pură, incredibil de puternică izvorâtă din noapte, din subconștient, e lilitu tradusă în poem. Un fel de zeiță a poeziei. Sau târfă a poeziei.

Și multe altele aș mai putea spune despre Lilit, dar nu se cade, pentru că este, totuși, eroina unui volum de poezie, iar în poezie lucrurile nu se explică, ele se trasmit printr-un fel de revelație, la fel ca muzica.

Dar am simțit nevoia să scriu rândurile astea ca să știți de ce se numește cartea mea așa cum se numește. Noaptea asta am trecut cu corectura de pagina 100...

Mic poem deocheat

M-a întrebat cineva dacă "Evanghelia după Lilit" va fi o carte pentru copii (Cal-ciorap şi pasiunea lui lingvistică poate induce, într-adevăr în eroare), aşa că m-am hotărât să dezvălui un mic fragment edificator:

Maestru-al toropirilor de-alcov,

îţi tulbur somnul cărnii de cuvinte...

Bat la fereastră cu un flutur mov,

abia încălecat, deloc cuminte...

Îţi cer sfios, bătând dintr-un picior,

secretul ce sugrumă orice floare:

să fiu, vreau, ucenică în amor!

Deci, îţi răstorn avutu-mi la picioare:

domnesc peste doi sâni ce stau să puşte,

molcom torcând din sfârcuri asortate -

au sutienul botniţă, turbate,

dar încă n-au găsit pe cin’ să muşte!                                                                   

O gură am: nici ea supusă nu e,

căci nu e nimeni c-un sărut s-o-nchidă;

Am fese ce, roşind, în spate suie

Şi-n pârg pocneşte carnea lor timidă…

O minte am şi, zău, zăbală n-are

plus suflet ce de-nsingurare geme;

Şi-un nu ştiu ce ascuns între picioare

(un loc de unde n-au ieşit poeme)…

Le-aduc pe toate, după inventar,

Material didactic să ne fie

De ce le-aş ţine frânte în sertar?

Mai bine să asude pe hârtie!

Ce-aş mai avea? Cuvinte ce aspiră

Să-nveţe meşteşug de hetairă…

Concurs de înjurături

Organizez concurs de înjurături. Cât mai pitoreşti. Dacă se poate, în limbi cât mai exotice, dar şi româna e acceptată. Pentru prietenul meu, Cal-ciorap. Cele mai suculente înjurături pe care le ştiu eu sunt în ungureşte şi le-am învăţat, evident, într-o excursie şcolară, pe-a 5-a. Prima zice aşa: „Întinde-ţi-ar câinii vagabonzi maţele de la Dunăre până la Tisa”. A doua urează cu aproximaţie: „Să-ţi mănânce viermii peretele despărţitor din nas”.

Cal-ciorap este personajul pe care vreau să vi-l prezint eu astăzi, după două zile de corectură la „Evanghelia după Lilit”. E băiat finuţ, vorbeşte mai multe limbi străine decât Pico della Mirandola, numai că e tricotat (de Bunica, în „Poema desnuda” – cine a citit, ştie). Şi cam ghinionist. Fiind cal de aventuri, trece prin tot felul de peripeţii care nu sunt neapărat benefice pentru cineva 100% din lână. Voi v-aţi păstra calmul dacă v-aţi trezi că mereu vi se deşiră câte un membru, câte un organ, câte un sentiment? Presupun că nu. Aşa că, drăguţul de Cal-ciorap înjură. Nu foarte des, dar, totuşi, în peste 200 de pagini, are multe ocazii. Înjură elegant, livresc, pitoresc. Înjură de balauri, de aţe şi foarfeci, de maşini de spălat fără program pentru lână. Înjură în versuri, pentru că a avut ghinionul să se nască într-o carte de poezie, şi încă într-una în care evoluează de-a valma personaje de basm, personaje din folclor şi oameni absolut reali din peisajul teatral autohton (personalităţi importante, nu spun cine). A, şi oameni pe care i-am inventat şi, pe urmă s-au şi materializat, respectând cele mai mici amănunte ale ficţiunii – dar despre asta voi face o dată o postare separată.

Despre Cal-ciorap mai trebuie să ştiţi că are o meteahnă: i s-a pus din naştere un fel de încâlceală de lână, un smoc, mai exact, drept în frunte. Am vrut să-l tund, dar el zice că acolo trebuia să aibă un corn, numai că i s-a terminat aţa Bunicii. Aşa că bietul meu prieten e extrem de nefericit ori de câte ori cineva nu îşi dă seama că el nu e un amărât de cal, ci ditamai unicornul. Pentru că nu trebuie neapărat să ai un corn în frunte dacă îl păstrezi în inimă.

Deci, aştept înjurături pe adresa mea şi a lui Cal-ciorap. Scotociţi prin lada bunicii, prin clondirul cu pălincă al lui tata-socru, scoateţi de la naftalină tot ce aveţi. E pentru o cauză nobilă: poezia vindecă prostia. Sau poezia salvează România. Cum vă coafează mai bine.

Ziua 1 - corectura rezistă

Voi câte obiecte diferite puteţi înghesui într-o cutie de chibrituri? 

Ieri a fost prima zi în care m-am apucat să corectez manuscrisul cărţii mele cu Lilit şi anunţ ca pe o mare victorie că am parcurs primele 11 pagini (5%). Poate că nu voi termina într-o săptămână, cum speram, dar până la jumătatea lui aprilie tot îi vin de hac! Mai întâi am scotocit prin toată casa după caietul ideal (am mereu un stoc la îndemână, nu pot scrie poezii decât pe hârtie şi, de multe ori, simt nevoia să fie un caiet neînceput). Am testat câteva caiete, unele poroase, altele cu fila aproape transparentă, dacă nu au pătrăţele nu le pot suferi. Am schimbat două tipuri de cerneală (una care se întindea ca o caracatiţă şi făcea purceluşi, cealaltă de un albastru leşinător – până la urmă le-am combinat). Ah, am uitat să spun, m-am hotărât să rescriu toată cartea, 226 de pagini A4, de mână, cu stiloul, ca să o pot corecta. Eu scriu literatură numai cu stiloul.

Actorii au obiceiul de a-şi scrie rolurile de mână pe caiet (cel puţin aşa ne-a învăţat dl. Cătălin Naum), aşa cuvintele dramaturgului devin ale actorului. Iar eu simţeam că trebuie să fac ceva pentru ca textul acesta, pe care îl pierdusem,  să redevină al meu. Am lăsat textul să curgă prin mine şi era ciudat, nu mai eram eu cea care îl scrisese, era ca şi cum aş fi regăsit în garderobă o rochie preferată care mi-a rămas mică.

Ieri am corectat primul capitol, cel în care personajul principal merge şi merge prin deşert, călare pe un Cal-ciorap fermecat şi însoţit de o Jumătate-de-câine. Plus alte câteva personaje: o Fustă travestită în umbrelă şi o Rimă care acum îşi face debutul. Cal-ciorap vorbeşte cel puţin 25 de limbi străine, iar Jumătate-de-câine e morocănos şi nu prea vorbeşte. Capitolul acesta conţine şi fuga mea, chiar a mea, a Cristei, de la Mureş la Bucureşti, aşa că amintirile m-au obosit şi emoţionat. Şi mi-am amintit şi de jocul cu cutia de chibrituri din copilărie. (Vă provoc! Eu pot să bag 100 de obiecte complet difetite într-o singură cutiuţă! Voi?)

Cartea pe care nu sunt în stare să o nasc

Există o carte la care scriu de peste 6 ani. De fapt, în 2011, când am publicat prima mea carte ("Poema desnuda"), un ciot din a doua era deja scris. Câştigasem atunci Premiul Naţional "Mircea Ivănescu" şi, la masă, Ion Mureşan mi-a spus: „Nu sări să o scoţi imediat pe a doua.” Aşa că m-am relaxat. Un an, doi, patru. 

Pe urmă m-am îndrăgostit tare de tot, iar eu, când mă îndrăgostesc, nu ştiu cum mi se întâmplă, curg din mine cuvinte, sudălmi erotice,  metafore, vreau să mă torn în cuvinte pe de-a-ntregul şi să mă dăruiesc cuiva aşa, carte. Atunci, în câteva luni, am dat gata toată EVANGHELIA DUPĂ LILIT, 200 de pagini mari şi late. Scriam cu entuziasm, cu febră, cu disperare şi, imediat ce terminam un capitol, îl expediam celui care îmi provoca stările de euforie literară. 

Apoi corespondenţa mea s-a terminat, iar cartea, deşi terminată şi ea, a mai zăcut doi ani, pentru că nu reuşeam să fac ultimele corecturi. Ba nu reuşeam nici măcar să o citesc, nu puteam să o deschid, iar dacă nu aş fi avut-o feliată şi expediată, după cum ziceam, păstrată cuminte în cutiuţa de memorii a corespondenţei mele electronice, pun pariu că subconştientul meu ar fi pierdut-o pe undeva prin maţele computerului. 

Era, totuşi, cartea vieţii mele (la propriu). Am încercat să îmi dau un ultimatum. Am bătut palma cu o editură. Am schimbat emailuri cu editorul. Am printat-o, am luat-o cu mine la mare şi am alergat după ea prin nisip când mi-a furat-o briza. Am pătat-o cu ciocolată caldă. Am mâzgălit câteva pagini din ea pe tren, când mergeam în vacanţă. Am făcut modificări pe care le-am şters pe urmă. Am pătat-o cu ceai. Am cărat-o după mine pe fundul valizei în teatrele prin care am lucrat. I-am schimbat învelişul de hârtie, care s-a rupt, cu altul, transparent. Am mutat-o de colo până colo prin casă. Vreme de doi ani, gândul cărţii neterminate mi-a bântuit creierii şi m-a mâncat pe dinăuntru. 

Azi mi-am zis să pun piciorul în prag şi să postez în fiecare zi evoluţia corecturii, ca să nu mai am nicio scăpare. Acum închid blogul şi deschid documentul.Ţineţi-mi pumnii.