Lectura nu este un dialog cu autorul

Introducere

Pentru cei sosiţi mai târziu pe blogul meu, vă aduc la zi cu evenimentele: pentru că mă lamentam eu pe blog despre lipsa de reacţie la POEMA DESNUDA, Diana Coman a sărit să-mi explice care sunt aşteptările unui potenţial cititor de la un autor nou. Bucuroasă de dialog, i-am răspuns la fiecare întrebare şi nici a doua replică a Dianei nu s-a lăsat mult aşteptată. Dar cred că abia acum înţeleg că întreaga dezbatere se învârte în jurul relaţiei autor-cititor, aşa că voi încerca să lămuresc, în această postare, ce cred eu despre aceasta relaţie...

Autorul şi opera, două destine paralele

Diana, să ştii că îmi face mare plăcere dialogul cu tine.  Dar, crede-mă că el, indiferent de răspunsurile mele, nu va ţine în niciun fel locul lecturii. Ştiu, tu nu asta vrei, dar dialogul cu mine nici măcar nu te va lămuri dacă să rişti (pierderea timpului, căci alt pericol nu paşte cititorii) şi să alegi POEMA DESNUDA sau nu. În urma schimbului nostru de postări de blog, putem deveni chiar şi prietene foarte bune, dar nici asta nu îţi oferă vreo certitudine asupra calităţii cărţii mele sau asupra gradului de plăcere pe care ea ţi-o va oferi. Cred cu tărie nu numai faptul că o carte, odată scrisă, are autonomie faţă de autorul ei - devine altcineva -, dar cred şi faptul că o carte nu oferă nicio certitudine asupra autorului ei. Şi viceversa. Citisem undeva că un om de proastă calitate nu poate crea o adevarată operă de artă - nimic mai fals. Creăm cu eul nostru ideal şi punem în creaţia noastră ce avem mai bun în noi. Autorul unui mare roman idealist poate greşi în viaţa de zi cu zi, pentru ca el e om. În biografia lui, omul poate pierde lupta şi, cu toate acestea, în lumea ideilor, din care face parte arta, el poate rămâne un învingător. Când am descoperit toate acestea, am fost dezamăgită. Apropo de Salinger care spunea că, atunci când ţi-a plăcut o carte, simţi nevoia să-l suni la telefon pe autorul său... eu, una, nu prea mai simt nevoia. Înţeleg că o carte reprezintă intelectul unui scriitor, nu etica lui...

Am cunoscut recent autori care m-au dezamăgit. Nu mă refer doar la actori care creeaza personaje atat de frumoase încat, după aplauze, ai vrea sa îl strangi în braţe pe Hamlet sau pe Estragon şi să îi iei cu tine acasă. Am cunoscut scriitori pe care îi iubeam pe hartie, dar care faţă în faţă s-au dovedit a fi nemernici la suflet... Regizori cu ale căror spectacole rezonam atât de tare de parcă eu le-aş fi visat, dar care s-au dovedit oameni străini, de care sufleteşte nu am reuşit să mă apropii. Până la urmă, diferenţa dintre actori şi ceilalţi creatori nici nu e atât de mare, felul în care actorul îşi îmbracă sufletul într-un rol seamănă cu felul în care scriitorul sau regizorul îşi îmbracă sufletul într-o poveste. Arta adevărată se naşte din năzuinţa sufletului nostru de a fi mai bun, de a trăi într-o lume mai bună. Sufletul tuturor creatorilor e mare, dar în cotidian nu sufletul conduce. Cel puţin aşa gândesc eu acum.

imagine din spectacolul meu EXPERIMENTUL HAMLET, Teatrul Podul, 2010

După demonstraţia de mai sus, e clar că dintr-o carte a mea tu, cititorule, nu poţi afla mare lucru despre mine, autorul. Evident, poţi găsi indicii despre inteligenţa şi cultura mea generală. Şi cam atât. Lectura este nu un dialog cu mine, autorul, ci cu cartea mea, care e o entitate diferită faţă de mine.

Dialogul carte-cititor e inegal
Evident, e mult mai uşor să dialoghezi cu autorul, care e un om, decât cu cartea, care nu răspunde.  Din păcate, dialogul carte-cititor e inegal, adica, in dialog, cititorul nu are atatea drepturi. Cartea îi vorbeste, dar el, cititorul, e mut. Cartea îl poartă prin lumi nemaivăzute, îi dăruieşte informaţii, îl face să vadă imagini, să trăiască emoţii şi să trăiască o vreme în alt timp, alt spaţiu, în viaţa altcuiva. Cititorul ce poate face în schimb? Doar să se simtă încântat sau revoltat, copleşit, fascinat etc. - în fine, să meargă la vale ca pe un tobogan - într-o viteză şi frumuseţe egală cu valoarea cărţii citite.

Dar, dacă cititorul nu poate răspunde cărţii, el poate, însă, raspunde curiozităţii altor potenţiali cititori. Şi, până la urmă, chiar autorului. Criticii literari (şi bloggerii -categorie care ar trebui deja inclusă în istoria literaturii) sunt nişte cititori profesionişti. Ei îndrumă alţi cititori şi dau un feedback autorului. Ei sunt vocea tuturor celor care aleg să nu răspundă provocării, adică dialogului. Pentru că, vezi tu, cititorule, dialogul nostru a fost început, de fapt, de POEMA DESNUDA, la apariţia ei. Vocea ei va ajunge la tine când o vei deschide şi abia atunci urmează primul răspuns al tău. Abia aştept să citesc cum ţi s-a părut călătoria. Iar eu voi avea atunci un foarte bun punct de reper pentru CARTEA A DOUA  A POEMEI, la care scriu acum cu mare elan.

POEMA DESNUDA poate vorbi singură

Dragă Diana, te rog să nu te simţi jignită când îţi spun că eu am dorit o reactie la cartea mea, nu la mine, pentru ca eu nu am pus un anunţ la matrimoniale. POEMA DESNUDA îşi caută sufletul pereche, nu Crista Bilciu. Dar nu e nimic în van, pentru că şi Crista e oricând bucuroasă de noi parteneri de dialog şi, de ce nu, de prieteni. Dar nu confund internetul cu canapeaua lui dr. Freud...

Internetul e, însă, plin de oameni care, sub protecţia anonimatului, se descarcă de frustrări sărind la gâtul unor oameni pe care nu îi cunosc şi nici nu au de gând să îi cunoască. Am avut tot felul de reactii la postarea în care mă plângeam de lipsa de feedback la POEMA DESNUDA. Unii m-au făcut naivă (şi, da, ştiu că o lună şi jumătate de la apariţie e un timp prea scurt pentru ca un debut să ajungă până la cititori). Alţii m-au făcut ipocrită, socotind lamentarea mea doar un fel de cascadorie publicitară. Altii mi-au reproşat că nu ştiu eu sa ma promovez şi mi s-au dat o grămadă de sfaturi, mai mult sau mai puţin fanteziste, cu mai mult sau mai puţin umor... Dar eu nici macar sfaturi nu am cerut in postarea aia, deşi nişte sfaturi bune şi bine intenţionate nu aş refuza niciodată...

Eu nu făceam decât să scriu ceea ce simt, cu toată sinceritatea. Sunt un om care a scris o carte, un om care are ceva de spus. E firesc sa astept ca POEMA DESNUDA să fie citită. E firesc să aştept un feedback. E firesc să fiu nerăbdătoare. E mai mult decat un debut, însoţit de emoţiile, nesiguranţa şi bucuria debutului: e ca şi cum v-aş fi pus în maini un jurnal, ca şi cum v-aş fi făcut o confesiune.

Oameni buni, ce vreţi mai mult de la mine??

Am mai spus, eu sunt, în primul rând, cititoare. Am crescut printre cărti, ba, când eram mică, mă şi jucam cu ele, ca şi cum ar fi fost cuburi: le puneam pe vrafuri şi îmi construiam o cetate în care ma ascundeam să visez ore în şir. În adolescen- ţă, căutam o carte perfectă. Nu perfectă în sine, căci aşa monstruozitate nici nu cred că există, ci perfectă pentru mine. Scrisă numai pentru mine, ba, mai mult, o carte care să se modifice în funcţie de mine, să-mi răspundă. O carte nesfârşită, o prietenă din hârtie şi litere. Tot aşa căuta Don Juan idealul feminin... Dacă n-am găsit această carte, am hotărât să o scriu eu... Dovada cea mai bună că nu am scris-o bine este că acum o scriu pe cea de-a doua... Dar niciodată nu am pornit la lectura unei cărţi cu o prejudecată, nu am vrut să aflu despre carte înainte de a o citi. E ca şi cum nu m-aş duce să văd un spectacol de teatru dacă nu am citit înainte textul dramaturgului respectiv...

Eu cred ca deja am vorbit destul de mult online despre cartea mea. Am dat un interviu pentru Agentiadecarte. Altul pentru Zi de zi, altul la Radio Romania Cultural. Plus alte câteva apariţii pe care nu le mai menţionez acum. Oricum, jur că am vorbit deja prea mult despre mine. Din acest moment, cred că a venit timpul ca POEMA DESNUDA să vorbească singură cu cititorii ei. Mi-ar plăcea ca unele dialoguri să fie publice, să le văd şi eu - aşa cum îţi doreşti ca un copil sau un elev de-al tău să aibă succes:)

O fi cartea mea un produs, dar eu, Crista, NU sunt un produs. Nu am de ce să încerc "să mă vând".  Nici personaj nu sunt, aşa că îmi pare rău dacă am contrazis idealul cuiva despre autori. Sunt cine sunt. Şi sunt foarte curioasă să ascult părerile voastre DESPRE POEMA DESNUDA.

...Ce-ar fi să citiţi cu toţii cartea şi, pe urmă, CHIAR avem subiect pentru un dialog?

Catre cititori

Am primit o provocare de la Diana Coman, care îmi răspunde pe blogul ei la postarea mea anterioara, despre lipsa de reacţie la POEMA DESNUDA. Pentru ca îmi place foarte mult dialogul (mai ales cu oameni necunoscuţi, deoarece fiecare om nou poate ascunde în suflet şi creier o tolbă plină cu bunătăţi), voi răspunde punctual la întrebarile Dianei, pentru ea şi toţi ceilalţi interesaţi.

1. De ce cartea ta?

Dragă cititorule, POEMA DESNUDA nu a fost scrisa pentru public si este o carte prea personala pentru ca eu sa pot vorbi despre ea. Asta nu neaparat pentru a-mi proteja intimitatea, cat mai ales pentru ca sunt atat de apropiata de ea, incat mi-e imposibil, asa cum ti-e imposibil sa mai distingi corect un obiect pe care il tii prea aproape de ochi... 


POEMA DESNUDA m-a obsedat de cand ma stiu. Am inceput sa lucrez la ea, in mintea mea, pe la 10 ani, atunci cand omul pe care il iubeam cel mai tare (bunica mea) s-a sinucis. Visam sa inventez o metodă de a face oamenii nemuritori, să creez o realitate paralelă pe care să o populez cu toti mortii mei dragi, un fel de rai, cu totul şi cu totul din cuvinte. Intr-un fel, cartea mea este un cimitir idilic. Oricum, abia pe la douazeci si ceva de ani am inceput să mâzgălesc 5-6 caiete cu mici fragmente incoerente despre care nici eu nu intelegeam multe - si abia aproape de 30 de ani, in numai cateva nopti (trei sau patru) am scris, dintr-o suflare, forma finala a POEMEI.


Publicarea ei a fost o simplă întâmplare (am vorbit despre asta în interviuri, le găseşti dacă "frunzăreşti" blogul). Altfel cartea stătea şi acum într-un cufăr...


2. Cine ești tu?
Cine sunt nu e neaparat o chestiune relevantă pentru cartea mea şi e, în orice caz, o întrebare atât de complexă, încât creierul meu intră în colaps la simpla ei pomenire. Orice încercare de a răspunde la ea mi se pare hilară.... Din deformare profesională, îmi vin acum în minte cel puţin trei răspunsuri din dramaturgia universală... Dacă vrei să mă cunoşti ca regizor, asta e mai simplu: te invit la spectacolele mele, dintre care cel mai tare mă reprezintă "Experimentul Hamlet".

Pentru că tu doreşti să ştii cine sunt mai ales fără să părăseşti spaţiul virtual, poţi citi despre spectacolele mele AICI (scuze, e cam deranj pe site-ul meu, dar informaţia e acolo). Să ştii, însă, că teatrul îl poţi gusta cu adevărat numai pe viu.

Dacă vrei să mă cunoşti ca scriitoare, google nu îţi va fi de folos. Îmi public literatura foarte rar online şi cred că m-am explicat suficient în postarea anterioară: nu cred în textele trunchiate. Eu, până acum, în toţi aceşti ani, am scris un singur text, chiar dacă ramificaţiile sale au luat forma unor poezii de sine stătătoare. În plus, sunt foarte autocritică: într-o vreme am publicat texte, după alta mi s-au părut foarte proaste şi le-am şters... Scriu şi rescriu foarte mult.

3. Ce așteptare îmi creezi pentru cartea ta?
Din păcate, vânzarea nu prea e punctul meu forte, pur şi simplu nu am talent pentru asa ceva - şi, sincer, decât să mă chinuiesc să îmi vând singură o carte sau un spectacol, prefer să profit de timpul acela pentru a scrie altă carte sau a construi alt spectacol. Nu vreau să mă consideri arogantă: pur şi simplu nu ma pricep decât la pus cuvinte pe hartie şi pus actori pe scenă. Când fac asta, caut propriile mele raspunsuri, atât.


E drept că trăim într-o eră a suprasaturării cu informaţie şi că e de înţeles că majoritatea cumpără, teleghidaţi, produsul cel mai mediatizat. Doar că, vezi tu, literatura nu este un săpun sau un nou detergent care curăţă orice pardoseală, fără discriminare. Literatura e discriminatorie: ea nu e pentru toţi. Şi nu mă refer la faptul că analfabeţilor, de exemplu, le este inaccesibilă, ci la faptul că, indiferent de inteligenţa sau educaţia ta, poţi rezona cu un autor şi cu altul nu. Mie, de exemplu, nu îmi spune prea multe poezia lui Blaga. L-am citit, dar nu mi-e drag să-l recitesc - asta nu înseamnă că Blaga nu e bun, e doar pe altă structură decât mine. Îmi plac foarte mult Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Angela Marinescu, Floarea Ţuţuianu, Emil Brumaru... Te ajută această listă foarte incompletă a "părinţilor mei literari" să îţi dai seama dacă ţi-ar plăcea sau nu să citeşti POEMA DESNUDA? Nu cred.


Îmi pare rău, dar singurul mod de a vedea dacă literatura mea ţi se potriveşte este să o încerci. Te duci la librărie, o iei de pe raft şi o deschizi la prima pagină. Dacă o poţi lăsa din mână, o pui înapoi pe raft. Dacă nu, o iei cu tine. So simple...

4. Care e drumul pe care merge cartea ta?
Întrebarea aceasta mi se pare cam ambiguă şi, oricum, cred că am mai răspuns la ea de câteva ori. Cartea mea nu merge pe niciun drum. Nu îţi va salva viaţa, nu te va scăpa de indigestie şi nu îţi va scoate petele de pe covor. Ea doar îţi oferă o lume pe care tu nu ai mai vizitat-o, o lume cu totul şi cu totul nouă, ca Lumea Minunilor Alisei. Ce sens are să îmi ceri atâte pliante şi flyere de reclamă, când ţi-ar lua mult mai puţin timp să te arunci în gaura iepurelui şi să vezi singură? A, nu ştii în care gaură să te arunci, pentru că spui că ai biblioteca plină. Adică, mă întrebi, de ce nu ai merge în schimb să explorezi Africa sau altă ţară, Alaska sau China?... Chiar, de ce? Nu e normal să le vizitezi pe toate?...


Eu, pe lângă faptul că sunt scriitoare, sunt, în primul rând, o cititoare feroce şi, crede-mă, niciodată nu am stat să aleg, aş merge şi în Africa şi în Alaska şi peste tot şi aş hotărî pe urmă, după ce am văzut cu ochii mei, în care loc mai vreau să mă întorc. Am în biblioteca mea cu 3000 de cărţi un raft - unul singur - pe care stau la mare cinste cărţile pe care le vizitez des, ca pe nişte prieteni.


5. De ce m-aș încrede în tine?

Îmi reprosezi ca blogul meu e neprofesionist facut, si asta pentru ca am pus un fundal rosu si "eternul widget cu pisica"...


Draga Diana, blogul meu e locul unde ma simt eu bine. Blogul tau e simplu, negru pe alb, foarte bine. Jur ca nici nu am observat până acum şi nici nu am obiceiul să intru în casele oamenilor numai pentru a le critica talentul la design interior, mă interesează ceea ce au oamenii de oferit, nu ce şi-au pus pe pereţi, mai ales în case de împrumut. Sunt nouă în blogosferă si mie, acum, aspectul blogului meu îmi place foarte mult. Când nu îmi va mai plăcea, îl voi schimba, pentru ca îmi plac schimbările. În orice caz, nu pot să sufăr lipsa de culoare şi în camera mea nevirtuală toate lucrurile sunt roşii sau portocalii, în nuante aprinse: pereţii, patul, imprimanta, ceştile, lumânările, săpuniera. Cât despre pisici, le ador şi sufar că duc o viaţă mereu pe fugă şi nu îmi pot permite să cresc una reală. Aşa că am un pet virtual. Indiferent cât de uzitat îti pare, eu îl gasesc bine făcut şi pentru mine e un element anti-stress, care mă ajută să scriu.


Îţi spun toate acestea, deşi nu ar trebui să mă justific in faţa nimănui pentru gusturile mele, chiar dacă ele par îndoielnice. Nu am pretenţia să mă placă toată lumea (ar fi un semn de alarmă), dimpotrivă, îi aştept în vizită doar pe cei care sunt pe aceeasi lungime de undă cu mine. Dar ţi-am răspuns pentru că (deşi te văd stând ezitantă la poartă, nesigură dacă să te repezi sau nu la gâtul meu) mie imi place dialogul cu tine. Fac de multi ani teatru şi acolo nu am feedback direct, aşa că, ceea ce mi se intamplă acum e fascinant...


Aşa că, îmi pare rău să îţi spun asta, dar chiar nu trebuie să te încrezi în mine, pentru că, repet, nu sunt un detergent universal. Cred că POEMA DESNUDA îşi va alege ea singură cititorii. Sper să fii printre ei, pentru că, deşi nu te cunosc, îmi plac oamenii care (îşi) pun mereu întrebări.