Demult de tot, pe când nu croşetam încă la POEMA DESNUDA, (dar mă croşeta deja ea pe mine pe ascuns), Bunica Betty îmi povestea că, atunci când cresc mari, toate fetele merg la bal. Acolo stau pe scaune incomode, nerăbdătoare în rochiţele de dantelă foşnitoare şi pantofii de lac foarte strâmţi şi aşteaptă să fie luate la dans şi e mare ruşine dacă nu le invită nimeni.
Acum câteva zile am fost la Cărtureşti să îmi văd pe raft prima carte şi exact aşa stătea şi ea, săraca, zâmbind puţin intimidată, flancată de Homer, Pessoa, Sorescu şi Dana Banu. Ne-am privit pe furiş, ne-am făcut semne – palierul cu poezii nu era foarte umblat, aşa că am scos aparatul de fotografiat şi am făcut repede, pe ascuns, câteva poze de album. Pe urmă m-am oprit, pentru că mă simţeam aşa, ca o stalker-iţă. Propria mea stalkeriţă…
Şi deodată mi-am dat seama cât de minusculă era cărticica mea printre cele peste 10.000 (chiar câte?) cărţi înghesuite în clădirea boemă a Cărtureştilor. Aceeaşi senzaţie ca atunci când, în serile de vară, stăteam pe spate în iarbă şi priveam stelele, până când aveam impresia că voi cădea în sus şi infinitul lor mă va înghiţi fără urmă.
Am plecat de la Cărtureşti cu o senzaţie de bucurie, dar şi oarecare spaimă amestecată cu stânjeneală. Cred că acesta e balul de care spunea Bunica… Acum aştept să văd cine ne ia la dans…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu