Cronica de Daniel Cristea-Enache in "Observator cultural"

Tocmai am descoperit in "Observator cultural" o cronica de Daniel Cristea-Enache la POEMA DESNUDA:

Cîştigătoare a concursului de manu­scrise organizat de Uniunea Scriitorilor (ediţia 2011) şi laureată la secţiunea Opera Prima a Premiului „Mihai Eminescu“ (ex aequo cu Andrei Dósa), Crista Bilciu a oferit cititorilor mai sofisticaţi care sînt criticii o epopee postmodernă, pe cît de proaspătă la prima lectură, pe atît de rutinată la modul textualist. Grila „optzecistă“ de reluare parodică a discursurilor poetice anterioare şi inserare a lor în ţesătura propriului text este preluată şi utilizată în Poema desnuda cu o şi mai mare disponibilitate ludic-onirică; şi pe o plajă de referinţe la o actualitate literară ce s-a desprins, în ansamblul ei, de intertextul postmodernist.

Ceea ce surprinde plăcut, la debutul editorial al Cristei Bilciu, e tocmai „contrastul“ dintre relaxarea şi jovialitatea tonului şi, de cealaltă parte, ticsirea versurilor cu aluzii culturale, pe deasupra ariei de ignoranţă a unor „vedete“ de ultimă generaţie. Reflexul postmodern a devenit unul necondiţionat. Pentru un creator care a citit şi a „consumat“ experienţele artistice anterioare, secvenţe şi tonalităţi ale acestora vor apărea din însăşi iniţierea propriului discurs. Acesta poate fi unul ironic, parodic sau chiar fantezist, ca în Poema desnuda; în toate cazurile, el e unul metaliterar, într-o epocă a ingenuităţii artistice pierdute. Naivitate a personajului central, într-un montaj ingenios făcut de un autor destul de experimentat, fără tatonările şi ezitările debutului: iată elementul de surpriză şi formula cîştigătoare a Cristei Bilciu. Versurile sale, cu cîteva excepţii, nu sînt nemaipomenite, nemaiîntîlnite şi nemaivăzute; însă toate trimit, expert, către un deja-văzut şi un deja-întîlnit semnalate ca atare cititorului avizat.

Dacă trimiterile par extrem de fireşti, intrate, cum spuneam, în reflexele culturale ale autoarei, trasoarele parodice au adresă. Ele sînt direcţionate nu către trecutul „optzecist“, ci, dimpotrivă, către prezentul poetic ce a dislocat modelul. Capitolul 13 are un titlu ce spune cîte ceva (în cheie ironică) despre raporturile tinerei scriitoare cu postexpresionismul şi „milenarismul“ dominante în poezia anilor 2000: „Superofertă: dragoste şi alte chinezării. Lichidare de stoc în vederea apocalipsei de cartier“. Invers decît în poezia „fracturistă“, suferinţele şi suferinţa unui personaj îşi pierd relieful şi devin peliculare: ca într-un film de desene animate în care lucrurile nu sînt ireversibile, iar finalul e fericit. Crista Bilciu dă banda întîmplărilor „narate“ înainte şi înapoi, topind necazurile personajelor (din dragoste, din boală, din... învăţat la ILR) în cîte o replică spumoasă sau într-un zbor oniric dincolo de prozaica şi infecta realitate. Expediată pe fereastră, realitatea se întoarce însă bătînd la uşă şi primită fiind în „vastele apartamente“ ale poematiconului. În aceste contexte de, aşa-zicînd, coagulare, realitatea devine una poetic-familiară şi ia chipul unor personaje translate din lumea literară românească. Pe lîngă omniprezentul Al lu’ Cincistele, zeul critic tutelar din Poema desnuda (şi care e un Al. Cistelecan învăluit în fum de ţigară şi-n prospectări asupra viitorului poeziei au­tohtone), apar menţionaţi Cărtărescu şi Muşina, Mincu şi Manolescu: tot scriitori şi critici al căror interes pentru poezia novatoare nu mai trebuie demonstrat.

Ei stau cît se poate de firesc alături de personaje made by Crista Bilciu fără un prototip real: Aemilia, „nebuna blocului“, cu fustele date peste cap, la propriu şi la figurat, pînă se ajunge la un fantastic burlesc; ori Bunica tot lucrînd la un ciorap, pînă cînd acesta devine Ciorapul (cu majusculă) nesăţios, devorator, un uriaş „stomac exterior”; ori Femeia de Afaceri, Fata Brună, Omul-cu-sprîncenele-prea-lungi şi marele Actor urmărit de admiratoare... Toate aceste apariţii, pendulînd între episodic şi recurent, gravitează în jurul unei tinere îndrăgostite, Laura. Laura gravitează, fără speranţă, în jurul unui David inaccesibil. Şi versurile din epopee, urmărind aceste linii de curbură, se întorc totodată spre referentul textual pe care îl constituie.

„Vîntul postmodernismului“ bate potrivit pînă la tare în cînturile din Poema desnuda, împingînd totul spre convenţie, artificiu, script cinematografic şi potenţială ecranizare, desen animat. Un avion cu o pancartă traversează cerul acestei feerii post-„optzeciste“, iar pe pancarta cu pricina e tăiat cuvîntul terifiant „Examen“ şi dedesubt scris ceva şi mai înfricoşător: „Restanţă ILR“. Feeria ar putea deveni coşmar, aşadar, dacă tonusul şi predispoziţia ludică ale autoarei n-ar imprima scenariului o notă de optimism debordînd pe deasupra tuturor constrîngerilor: fie ele existenţiale sau filologice. La fereastra unui spital sînt agăţate „bannere încurajatoare“; iar necazurile personajelor animate sînt palide prin raportare la avatarurile unor scame urmărite cu maximă atenţie – şi într-un irezistibil crescendo tragicomic. Căci, dacă siluetele făpturilor din Poema desnuda au un foşnet de hîrtie ce le ţine deoparte de dimensiunea suferinţei reale, ele, scamele, trec prin nenumărate situaţii încîlcite şi nu-şi mai văd capul (!) de probleme. Sfîrşitul lor tragic este aproape, la finalul cărţii; dar, în ultima clipă, printr-o salutară punere la adăpost, vor respira şi necăjitele scame aerul sărbătoresc al happy-end-ului: „Atunci reflectorul care ţinea loc/ de soare se sparse cu zgomot puternic/ şi în mijlocul haosului căzu,/ susţinută de un cablu,/ o lună roşiatică,/ hidoasă şi artificială/ tot «Made in China»./ Toate personajele fugeau care încotro/ prin semi-întuneric,/ printre ţevi metalice/ şi scîrţîitul ruginei/ se auzeau ţipete şi înjurături./ Cei cu mai mult sînge rece/ îşi făceau bagajele/ pentru a se muta în alt poem,/ că pînă şi la fracturişti e mai bine,/ mai cald, mai primitor,/ iar la Cărtărescu, ce să mai vorbim,/ e lux./ Începu să ningă,/ ceea ce se dovedi foarte periculos/ pentru scame,/ care încercaseră pînă acum/ să-şi facă meseria de ştirişti,/ dar acum se fereau cu greu/ din calea fulgilor/ şi nu mai strigau decît/ «Ajutor!», «Segitseg!» şi «Help! Help!»/ deoarece absolviseră recent un curs de integrare/ europeană./ Patroana lor însă nu le băgă/ în seamă:/ şi, de data aceasta,/ chiar părăsi poemul, împreună cu David,/ cu un Inter(poemo)city./ Pînă la urmă tot Mimi/ le oferi adăpost scamelor/ în vastele ei buzunare/ în care ele se cuibăriră spăşite/ şi începură să picotească“.

Debutul Cristei Bilciu e unul notabil, mai întîi, prin fantezia combinatorie pusă ludic într-o epopee care se coase şi se descoase în acelaşi ritm. Iar apoi – lărgind cadrul –, prin aceea că dovedeşte resursele de vitalitate literară ale unui livresc poetic „optzecist“ ce părea vetust şi ruginit.

Sînt foarte curios asupra evoluţiei acestei tinere poete – dacă va fi una.