Dan Țăranu : Suprarealism casnic, versiunea meta
Data articolului: 4/18/2012 3:35:49 PM
Poema
desnuda, o autointitulată epopee, e construită pe modelul unui
suprarealism îmblânzit, executat corect, uneori cu farmec și deseori cu
conștiință de sine.
Crista Bilciu este ultima câștigătoare a concursului de
manuscrise a Uniunii Scriitorilor, ceea ce e cumva consonant cu
scriitura ei, care cochetează și jonglează cu discursuri poetice ale
ultimilor (mai ales) 30 de ani care au intrat în procesul de canonizare /
insituționalizare. Poema desnuda, o autointitulată epopee, e construită
pe modelul unui suprarealism îmblânzit, executat corect, uneori cu
farmec și deseori cu conștiință de sine. Poemul, cu capitole, are o
structură narativă, dejucată cu o inocență trucată convingător (sau
nu), apelează la diversiuni imagistice și la “ca și cum-uri” simpatice.
S-a vorbit despre suprarealismul autoarei (chiar ”suprarealirism”), dar
poemul nu este construit pentru a se autonomiza, sau pentru a eluda
legități, suntem în specia fabulei, așa că rezultatul e o reverie care
amestecă fantezist, nefantasmatic, preocupările și anxietățile unei
studente la Litere cu atmosfera de bloc, tratată doar un pic
cărtărescian, cât să stimuleze nostalgii, cu scene(te) cu tentă, să
zicem, onirică. La toate acestea se adaugă câteva personaje: Laura
(alter-ego cu care autoarea se află într-un fel de love-hate), bunica și
ciorapul ei hipertrofic, jumătăți de câine, un om cu aripi, un om cu
sprâncene prea lungi, nebuna Aemelia și fustele ei ubicue, Thales, A lu’
Cinci Stele (anagrama evidentă a criticului de pe coperta IV)…
Avertismentul
care deschide volumul „o, începe poemul. Dați-vă la o parte!” e fals,
poemul trece bine mersi prin tine și îți dă o senzație, nu neapărat
accentuată, de relaxare, uneori cu surprize (evanescente), iar singura
lui formă de subversiune e cea față de confesiunea directă, plus o
anumită blazare sau neîncredere în misiunea salvatoare a literaturii.
Altfel, discursul are obsesia determinărilor formale, se transformă,
păstrând riguros memoria identității / traiectoriei anterioare. Nu e,
deci, suprearealism free-styiling, ci cu story minimalist și cotidian,
amortizat și cuminte, ba mai mult, autoreferențial și metatextualizant.
Desigur, se poate spune că autoarea merge la sigur, combină improbabil,
dar agreabil, cele mai de succes (adică academizate) tradiții ale
sfârșitului de secol trecut. Ceea ce sună a ghiveci din mai multe
cursuri de filologie are însă o surprinzătoare fluență și putere de
seducție. Autoreferențialitatea înseamnă aici un poem cu conștiință de
sine și cu memorie, dar ea nu e nici suficient de ironică, nici nu
suferă de subtilitate. Iar intertextul cam tot așa. Spre final, se
intensifică procedeele postmoderne, deja clasate, dar care nu sunt
supărătoare, sunt doar, ei bine, clasate. De exemplu, materia poetică de
până atunci e made in China, elementele imaginarului sunt concediate,
personajele demisionează, Robert – creația Laurei (de fapt creațiile -
sunt mai mulți) repetă automat că Laura e o mare poetă etc.
Liric,
imaginile se derulează fără erori de execuție, dar și fără a propune
mai mult: “sufletul Laurei umbla pe străzi în toată nuditatea lui / era
alb și fragil ca un ou / fătat prea devreme, cu coaja prea moale /
(purta apriori urme de labă de tigru / zugrăvite în roșu)”. Pe coperta a
patra Al. Cistelecan vorbește despre “dinamica dimoviană” (la care, ca
să ieșim din zona marketingului, se aspiră deocamdată) și de faptul că
autoarea “Ia distanță de minimalismul, autenticismul, crizismul și
deprimismul de convenție biografistă”. – ceea ce e adevărat, cu
observația că este vorba de distanța de până la ele. Sau, altfel spus,
poeta își deghizează inocent și pudic tensiunile, crizele și obsesiile
într-un nor de vată de zahăr protectoare, scoasă din recuzita valoroasă,
ușor prăfuită, dragă criticilor literari. Procedeu de care vocea
lirică este conștientă și pe care îl ia uneori în răspăr. Când există
pericolul acumulării de tensiune, (“adevărul e că Bunica s-a sinucis /
și nu știa să croșeteze (Deci nici măcar nu și-a croșetat singură funia –
asta ar mai fi scos povestea din banal”), intervine cenzorul
-edulcorant, compensatoriu. Laura își retrage ”toate cuvintele” despre
sinuciderea bunicii, aceasta nu moare, ci primește un plic de la omul cu
aripi transparente și se oprește din croșetat.
Meritul
autoarei e că își denudează tehnicile, lucrează cu toate cărțile pe
față. Nu e prizoniera propriei viziuni (dar nici nu și-a definitivat-o),
însă întâlnirea improbabilă despre care vorbeam mai sus conferă cărții o
notă half-baked. Componentele sunt juxtapuse, fără a evolua într-un alt
tip de relație, mai complexă. Salvată de kitsch prin ludic, lipsită de
crispare, poezia Cristei Bilciu este colorată și extravagantă, ca o
dioramă de muzeu literar.
Crista Bilciu, Poema desnuda
Cartea Românească, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu