Scriitorul - destin şi opţiune (răspunsul meu)

Spre ruşinea mea, mi-a luat exact un an să răspund la chestionarul lui Petruţ Pârvescu. Puteţi să citiţi răspunsurile pe blogul său: aici. Eu redau chestionarul mai jos, pentru a nu se pierde:

CRISTA BILCIU: „Întotdeauna m-am considerat scriitoare…”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Întotdeauna m-am considerat scriitoare. Întotdeauna, chiar înainte să scriu. Încă nu aveam 4 ani (pentru că atunci am învățat să citesc) și jocul meu preferat era cu volumul de versuri al lui Eminescu, era unul îngălbenit, cu prima copertă căzută: indiferent dacă gătea sau făcea orice prin casă, tata îmi citea strofe din acest volum, sarcina mea fiind să ghicesc rima finală. Asta mi-a dezvoltat nu numai capacitatea de a versifica foarte ușor, ci și o foarte mare admirație față de Eminescu, astfel încât am știut chiar atunci : vreau să fiu, la fel ca el, geniu poetic, cu mințile rătăcite, cu viață nefericită, lăsând în urma mea sertare pline cu manuscrise. Pur și simplu, poeții mi se păreau oamenii cei mai extraordinari, aflați cumva în vârful piramidei trofice! Tata și-ar fi dorit băieți – s-a ales în schimb cu două fete. Ne-a învățat de mici să fluierăm, să jucăm fotbal, ne ducea la concursuri de șah, făcea deseori pariuri despre cât de fidel pot desena orice jucărie mi se punea în față, iar mai târziu, făcea pariu cu prietenii că pot citi 100 de pagini pe oră și câștiga… Cred că îl amuza ideea că noi, fiicele lui, suntem atipice, iar cel mai important lucru pe care l-am învățat de la el este faptul că s-ar putea să dau greș făcând un lucru banal și ușor, dar am toate șansele să fac lucruri imposibile. De altfel, și lui îi plăceau provocările : o dată a umblat o iarnă întreagă în șosete, cu niște pungi de nylon legate deasupra: pusese pariu cu prietenii pe o ladă de bere. La patru ani, tata m-a învățat să citesc, tot pe cartea lui Eminescu - și, la scurt timp, m-a învățat să scriu. Prima mea poezie am scris-o cu litere de tipar, cu rimă, avea trei strofe. Era o parabolă, despre un trandafir care avea toate calitățile unei flori delicate, dar avea și spini. Țin minte că l-am scris într-o seară, în pâlpâiala unei lumânări, pentru că tocmai ”se  luase lumina”. Citind, tata s-a amuzat că îl făceam pe ”S” întors – nu am reușit să învăț să îl scriu pe ”S” decât câteva luni mai târziu, când am împlinit 6 ani și am început școala.

Pasiunea mea pentru literatură a continuat și la școală. Aveam întotdeauna un ”caiet de poezii”, de care nu mă dezlipeam, ieșeam cu el în pauză și scriam. La un moment dat, colegii ajunseseră să îmi smulgă cu forța caietul să vadă dacă nu cumva scriu despre ei - și chiar scriam, dar erau niște poezii fanteziste, le păstram numai prenumele, iar ei deveneau căței, purcei, balene și aveau aventuri extraordinare. În urma plângerilor, am fost scoasă în fața clasei și pusă să citesc. Profesoara era tânără, s-a amuzat, m-a lăudat și mi-a spus că am un talent deosebit și că voi ajunge departe, să nu mă las influențată de cei din jur… Pe urmă, colegii mei  au ajuns să se roage de mine să îi transform în personaje. Chiar și astăzi unii dintre ei își mai amintesc de poezia pe care le-am dedicat-o.
Pe clasa a cincea deja am declarat public că eu ”mă fac poetă”. Eram atunci îndrăgostită de Eminescu, colecționam toate edițiile cărților lui și țin minte că, într-o teză altfel foarte bună, am scris peste tot, în locul numelui său de familie, doar ”Mihai”. Profesoara a crezut că e o greșeală și a corectat cu roșu, dar eu, în sufletul meu, știam că nu e nicio greșeală, pentru că mă simțeam foarte apropiată de el, îl visam noaptea și vorbeam cu el în vis. Tot pe clasa a cincea am câștigat invidia clasei, când ni s-a cerut să învățăm până a doua zi o poezie de Eminescu, iar eu am recitat ”Luceafărul”. Plictisindu-se la un moment dat să asculte toate cele 98 de strofe, profesoara mi-a cerut să spun numai primul vers al fiecărei strofe. Nimeni nu știa că, de fapt, îi păcălisem și nu învățasem poezia într-o zi: o știam deja de dinainte să merg la școală, tot tata m-a învățat, din volumul de versuri cu prima copertă căzută.

Acum dacă mă gândesc la rece, nu cred în destin. Nu cred, de exemplu, că Eminescu, dacă s-ar fi născut copil sărac în Somalia, tot Eminescu ar fi ajuns…  Însă am fost cumva norocoasă să cred în destin în copilărie, ajungând să-mi dezvolt fără să vreau, jucându-mă, abilitatea de a scrie. Eram un copil ciudat, am crescut în bibliotecă. N-am avut mulți prieteni, am avut însă multe cărți – disprețuiam lumea reală și credeam doar în lumea scrisă cu litere:  până am ajuns la facultate, umplusem deja câteva zeci de jurnale și ”caiete de poezii”. Le mai am și acum într-o ladă, mă tot gândesc să le triez într-o zi și să le dau foc, majoritatea sunt teribil de infantile, nu suport să le recitesc… Dar ele mi-au fost un foarte bun exercițiu literar.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Până în facultate am scris întruna, eram logomaniacă. Primul meu text publicat a apărut când eram pe clasa a treia și era un fragment dintr-o compunere despre mama. Acum așa ceva nu ar fi o mare ispravă, dar atunci, când exista în oraș doar un ziar românesc (cred că se numea ”Steaua roșie”) și unul maghiar, părea un succes grozav. În afară de familia mea, nu m-a crezut nimeni că eu singură am scris compunerea. Am recidivat un an mai târziu, pe-a patra, publicând în același ziar o poezie, nu-mi mai aduc acum aminte ce.  Eu poezia asta am considerat-o debutul meu adevărat, pentru că era întreagă, în timp ce din compunere îmi publicaseră doar un fragment, mi-au mutilat textul. După Revoluție a devenit mai ușor să publici, dar am publicat foarte puțin : câteva poezii, o povestire SF, am luat câteva premii mici… Mă feream să public pentru că, după o vreme, textele mele mi se păreau insuportabil de proaste. Lucram la ele mult - și la conținut, și la formă (foarte târziu m-am încrezut în versul alb). Le lăsam câteva zile sau săptămâni să răsufle în ladă, pe urmă iar lucram la ele. Învățasem de la profesoara mea de română, d-na Cernea, să nu șterg niciodată cu radiera, să tai peste și să scriu lângă, să păstrez toate variantele, văzusem în fotocopii ale manuscriselor că așa făcea și Eminescu. În orice caz, după ce publicam ceva, după o vreme mă simțeam teribil de rușinată recitind materialul tipărit.Așa că am scris doar pentru mine până pe la 20 de ani. Mă rog, citeam la cenaclul școlii în gimnaziu, citeam la clasă, aveam fanii mei printre colegi și prieteni și, oricine venea la noi în vizită, musai trebuia delectat cu ultimele mele producții literare – dar asta era ideea tatei, eu eram tot mai rușinoasă, mă simțeam ca o maimuță de circ, aș fi dat orice să nu fi fost nevoită să citesc. Soră-mea scăpa ușor : ea devenise, la 7 ani, campioană națională de șah și, pe la 9 ani, vicecampioană mondială, avea un caiet întreg cu articole despre ea, poze cu medalii, la ea răsfoiai caietul și gata. Eu, pe vremea aceea, nu aveam decât câteva amărâte de creații literare în ziarul local, nu o puteam egala pe sora mea și trebuia să compensez citind sau, de multe ori, scriind la comandă, pe temă dată, chiar în fața musafirilor.
Pe urmă am ”redebutat” în ”Vatra”, când eram studentă la Litere, încurajată de Al. Cistelecan, care îmi era profesor. Pasiunea cu care credea în Literatură și ne vorbea despre ea a făcut să ne strângem în jurul lui un grup de studenți. Cred că mulți din grup s-au apucat să scrie atunci din cauza lui… Dar nici în ”Vatra” nu am publicat de mai mult de două ori, din același motiv : când reciteam, mi se părea infantil. Dar asta mi se părea în regulă, simțeam că e un semn că evoluez. Când voi fi gata, voi simți și voi publica – îmi ziceam. Aiurea, debutul meu editorial a fost un accident, nu am simțit deloc că sunt gata !

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Nu știu de ce, n-am știut niciodată să fiu mulțumită în viața mea cotidiană. Dar am fost conștientă că, tot ce mi se întâmplă va face parte din Marea Carte pe care trebuia să o scriu. Nu neaparat tot ce mi se întâmplă în mod real – adică, dimpotrivă : Marea Carte trebuia să cuprindă tot ce mi se întâmpla în mod ireal, numai în interiorul minții mele, pentru că aceea e viața adevărată. Consideram lumea din jurul meu, la care nu mă puteam adapta, un fel de laborator din care importam lucruri, întâmplări, oameni - din toate elementele astea îmi construiam lumea prin care alergam în vis. Ani de zile am scris poezii, propoziți, câte o expresie care mă obseda… Zeci, sute de bucățele, împrăștiate în nici nu știu câte caiete. Știam că toate vor face parte din carte – încă nu știam cum, în ce ordine și nici despre ce va fi cartea. Cred că vreo 5 ani am lucrat intuitiv, fără nicio structură, fără să știu ce scriu. Aveam doar două personaje, pe Laura și pe Bunica. Chiar îmi notasem la un moment dat (pentru că, recitind, îmi scriam și comentarii marginale, critice) că trebuie să am mai multe personaje, fiecare cu povestea lui bine dezvoltată. Pe urmă, după cinci ani de bâjbâială, într-o singură noapte, am pus pe hârtie, în ordine și fără nicio ștersătură, introducerea și primele două capitole – adică aproape un sfert din întreaga carte. Restul a venit de la sine, tot fără nicio ștersătură… Dar, între cei cinci ani de confuzie și forma finală, elaborată în formă finală, s-a întâmplat ceva : studiasem teoria literaturii, învățasem cu Dumitru Carabăț să construiesc un scenariu de film la Facultatea de Cinema, citisem cu entuziasm ”Morfologia basmului” lui Propp și îmi construisem un schelet, o structură narativă pe care o respectam cu sfințenie.
Am uitat să spun că niciodată nu m-am gândit că scriu o carte pentru public, nu m-am gândit că fac literatură, era, cum spuneam, o formă de jurnal, o formă de rezistență într-o lume reală lipsită de poezie. Am terminat textul, l-am pus în ladă și mi-am văzut de viața mea. Adică de teatru, pentru că, între timp, acesta devenise prioritatea numărul 1.
Cinci sau șase ani mai târziu, dezamăgită de sistemul teatral românesc care mă ținea pe străzi, am dezgropat, într-un act de disperare, manuscrisul și l-am trimis la primul concurs pe care l-am găsit pe internet : era chiar concursul de manuscrise al USR pentru autorii sub 35 de ani, iar termenul de depunere a textelor era a doua zi. Cu câteva minute înainte de expirarea concursului, alergam încă pe Calea Victoriei, căutând Uniunea Scriitorilor. Am ajuns când mai erau numai vreo două minute, am alergat disperată printre uși, ca într-un film din acela în care toate ușile ți se închid în față, iar tu, în ultima clipă, aluneci pe burtă, pe sub ele. Am depus plicul pe masă, deasupra unui morman care avea cel puțin un metru înălțime și o doamnă, nu mai știu acum cine era, mi-a spus, înduioșată de felul disperat în care arătam : ”să ai baftă, puiule, dar nu-ți face iluzii : uite câte manuscrise s-au depus”. Chiar nu îmi făceam iluzii.
Am aflat că am câștigat de pe internet, în timpul unui curs de montaj(eram încă studentă la Cinema): pe computerul pe care lucram, mi-a trimis Google notificare că apăruse un anunț cu numele meu. De bucurie, am ieșit strigând pe ușă și am înconjurat în fugă platorile de la Buftea. Din momentul acela am simțit că puteam să obțin orice în viață, că totul era posibil, onest, adevărat ! Și zilele următoare au fost, într-adevăr, un vis: am avut cronici foarte bune, am câștigat Premiul Național ”Mihai Eminescu” de la Botoșani și Premiul Național ”Mircea Ivănescu” de la Sibiu… Nici nu mă gândisem la așa ceva… Stau uneori și mă întreb cum ar fi fost să nu trăiesc depresia aceea teatrală care m-a făcut să scot manuscrisul din ladă – sau, atunci când fugeam pe Calea Victoriei aproape întârziată, să mă opresc să suflu și, ajungând la USR, să găsesc ușa deja încuiată…

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

După cum se poate citi în ”Poema desnuda”, evenimentul major care a declanșat cartea a fost moartea bunicii mele, Betty. A fost bunica pe care am iubit-o mai mult decât pe oricine și s-a sinucis când aveam eu 10 ani. Am suferit atât de cumplit, încât m-am jurat că voi găsi o metodă să o aduc înapoi, voi construi o lume în care ea să trăiască veșnic. Acum, în ”Poema desnuda”, trăiește veșnic.
Dar nu știu dacă acest eveniment m-a influențat ca scriitoare, el a influențat cartea, dar nu drumul meu către cuvinte. Acesta mi-a fost întotdeauna atât de natural, încât nu îi pot descâlci originile mai mult decât am făcut-o deja.
De fapt, moartea bunicii mi-a influențat decisiv biografia, dar nu e aici locul să dezvolt subiectul. Și au mai fost câteva evenimente care m-au schimbat, radical… Poate voi vorbi despre ele atunci când voi fi mai bătrână și cuvintele își vor mai pierde din tăiș…
Personalitățile care m-au influențat au fost : tata, cu dragostea lui pentru Eminescu și poeziile sale și aproape toți profesorii mei de română, pentru că am avut norocul să am profesori care au iubit cărțile, care mi-au împrumutat cărți, mi-au dăruit cărți și m-au încurajat să scriu. Lor le sunt datoare : d-nei Maria Cernea, d-lui Timotei Enăchescu, d-lui Al. Cistelecan…
Din grupări literare nu fac parte și nici nu am făcut vreodată, deși mi-am dorit cu ardoare. Toată adolescența mea am tânjit după atmosfera aceea a saloanelor literare descrise în romanele franțuzești ale sec. XVII sau XVIII. Ajunsă la București, am participat la câteva ședințe ale mai multor cenacluri, dar nicăieri nu mi-am găsit locul. Acum poate că nici nu mai contează…

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Aceasta este o întrebare ușor manipulativă… Sau poate că o simt eu incomodă pentru că, oricum mă învârt, nu pot răspunde la ea în așa fel încât să fiu mulțumită de mine…
 Nu cred că un artist e nevoie să fie și un om politic. E foarte bine dacă asta se întâmplă, dar nu e necesar ca cineva care e specializat în construirea de lumi imaginare să fie la zi cu ce se întâmplă în lumea reală. Eu am crescut în bibliotecă, mă pricep la cărți și la teatru. Nu am televizor de 8 ani și nici nu aș avea timp de el, pentru că îmi petrec în jur de 8 ore pe zi în teatru, iar restul timpului prefer să stau printre cărți. Nu înțeleg nimic din luptele între partide, din programele electorale... Așa cum un politician nu poate analiza o lucrare literară decât dacă e, în paralel, și om de litere, de ce ar trebui eu să înțeleg ceva din circul politic din jurul meu ? Mă las în grija celor specializați în asta, oricum nu trăiesc în lumea reală decât cu trupul, cea mai mare parte din mine trăiește în mintea mea. Nu-mi place arta angajată politic, formele de artă care ridică pancarte. Când scriu sau când fac un spectacol, mă interesează lucruri mult mai importante decât țara în care trăiesc și forma ei de guvernare, mă interesează lucruri esențiale despre sufletul uman, despre devenirea lui. Shakespeare nu e valoros pentru că operele sale reflectă problemele societății elisabetane de pe vremea lui, acum de asta nu-i mai pasă nimănui. El a reușit să comunice niște adevăruri – sau, în orice caz, niște întrebări - despre cele mai ascunse cotloane ale naturii umane, asta e mult mai important decât orice altceva.
… Adevărul e că mi-ar fi plăcut să mă pricep și la treburile statului și să pot schimba și altceva decât suflete. Nu mi-ar plăcea ca toți artiștii și oamenii de cultură să fie ca mine, dimpotrivă, mi-ar plăcea să avem ”conducători luminați”. Probabil merit țara în care trăiesc, de vreme ce nu am făcut nimic concret să o schimb, ascunsă în lumea mea imaginară. Aș fi vrut să ies în stradă când s-a desființat TVR Cultural, de exemplu, dar nu am făcut-o, n-am știut cum. Așa că, sunt un cetățean prost – dar asta nu are nicio legătură cu arta mea, ea zboară liber indiferent ce se întâmplă în jur…

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Literatura de la frontiera mileniului III mi se pare, în primul rând, electronică ! Poate și pentru faptul că, în urmă cu 7 ani, am plecat din Târgu-Mureș-ul natal și m-am stabilit la București, să dau lovitura în teatru. Evident, nu am putut să-mi iau cu mine cele 3000 de cărți din bibliotecă, mi-am luat atunci doar ”Jurnalul unei ființe greu de mulțumit”, de Jeni Acterian, de care nu m-am putut despărți fizic. Și, pe un DVD, mi-am luat câteva sute de cărți electronice. Munca în teatru m-a împiedicat să mai citesc, ca în anii studenției la Litere, 300 de pagini pe noapte (aveam un  program spartan, inspirat din Eliade și Martin Eden), dar, când citeam, citeam mai mult online. Poate și dacă nu plecam de acasă, tot la asta ajungeam, pentru că, logomaniacă fiind, începuse să nu îmi ajungă o carte de hârtie, care se lăsa citită cuminte, clasic și atât, când eu voiam comunicare directă, voiam să întreb și să mi se răspundă. Sunt dependentă de internet, cu posibilitatea de a te documenta instantaneu despre fiecare lucru pe care îl citești… Înainte citeam cu creionul în mână și făceam liste lungi de cuvinte necunoscute pe care, apoi, le căutam în dicționar, le memoram… Acum durează numai câteva fracțiuni de secundă să sar de la lucrarea literară la DEX sau la Wikipedia, apoi la un eseu critic despre ceea ce citeam și iar înapoi la un fragment din lucrare care mi-a plăcut. Dar nu numai electronică mi se pare literatura privită de la București, ci și vie ! De câte ori citesc undeva că în ziua de azi nu se mai citește poezie, de exemplu - mă umflă râsul, pentru că la București este o comunitate literară foarte puternică. Și nu numai la București ! Faptul că, de când cartea mea a devenit cunoscută, pot sta la masă, de vorbă, cu idolii mei literari mi se pare extraordinar. I-am cunoscut astfel pe Ion Mureșan, Ioan Es. Pop, Angela Marinescu… Aceste întâlniri m-au și inspirat să fac câteva spectacole de teatru care se bazează pe poezia contemporană românească : ”POEZISELE”(o antologare a 14 dintre cei mai mari poeți), ”Ieudul fără ieșire” (experiment de teatru-dans-muzică clasică și artă video, bazat pe cartea lui Ioan Es. Pop) și ”Blas-fem, o incursiune în poezia românească feministă”. Și mai sunt câteva texte pe care vreau să le pun în scenă, mai ales texte aparținând generației 80 și 90, pentru că, deși am debutat editorial în 2011, eu de optzeciști și nouăzeciști mă simt apropiată sufletește, niciodată nu m-am prea identificat cu litearura generației 2000, deșI mulțI dintre reprezentanții ei îmi sunt prieteni...

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Mai târziu probabil mă voi lua mai în serios și voi scrie constant, zilnic – așa cum cred că face orice scriitor care își asumă meseria. Acum nu sunt încă scriitoare pe de-a-ntregul, deocamdată spun numai povestea mea, într-un act destul de terapeutic, într-un fel de joacă prin care încerc să mă descopăr pe mine însămi, să-mi încerc puterile și să-mi pipăi limitele. Eu cred că devii scriitor abia după ce termini cu povestea ta, defulezi și sublimezi tot ce e de defulat și de sublimat, înveți să-ți stăpânești bine pixul și ajungi să spui, pur și simplu, povești – care nu au nimic de-a face cu tine. Sau, mă rog, au de-a face cu tine tot atât cât are Hamlet de-a face cu actorul care îl joacă pe Hamlet : e o mască, pe care ți-o asumi, ajutat de datele tale personale, dar e, totuși, o mască, actorul nu urcă pe scenă să spună propria lui poveste civilă.

Momentan am reînceput lucrul la continuarea ”Poemei desnuda”, după aproape un an de ținut manuscrisul la ”dospit”. Când am predat la concurs prima parte, nu numai că știam că va fi o trilogie, dar scrisesem deja o mare parte din volumul doi : ”Evanghelia după Lilith”. Cum însă oameni de litere la al cărui sfat țineam mi-au recomandat să las să treacă măcar un an până scot o carte nouă, am pus manuscrisul în ladă și m-am pierdut în teatru… Nu știu de ce, după ce stabilisem o legătură atât de reușită cu cititorii, n-am mai fost în stare să scriu numai pentru mine… Evident, sper că noua carte va vedea lumina tiparului în 2013… Doar că mai întâi trebuie să ucid în ea un balaur și încă nu știu cum…

Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.


POEMA DESNUDA (fragment)

„Privesc pe fereastră” nu e acelaşi lucru
cu „mă uit pe fereastră”
adica „uit de mine privind pe fereastra”
Daca n-ar fi sticla ferestrei
m-aş risipi în lume – gândeşte Bunica
trebuie un zid nevăzut între mine şi lume
Ce ciudat: să te ascunzi într-o cutie
şi să-i faci o gaură ca să vezi afară
(Ce ciudat:
să te ascunzi într-o carte
şi să-i faci cuvinte ca să trăieşti în afară
va gândi nepoata ei mai târziu
la parterul aceluiaşi bloc)

Cor de scame intonând bucata „Bunicuţa Sisif”:
Bunica locuieşte la ultimul etaj
Si croşetează în fiecare zi un ciorap colorat
Ciorapul e lung ca o funie,
până seară ajunge întotdeauna la parter
poate bunica îl ţine doar şi el creşte singur
în el se poate citi buletinul meteorologic
şi viitorul omenirii
după culoarea lânii, după model şi după cum flutură
(aşa se zice, dar nimeni n-a reuşit încă)
Se strâng dedesubt oamenii să-l măsoare,
Să-l miroasă, să-i încerce rezistenţa
Când extazul devine general, brusc,
Vecina de dedesubt retează întotdeauna
Jugulara ciorapului cu o foarfecă
Pe care a ascuţit-o toată ziua
A doua zi bunica o ia de la capăt
Şi se uită pe fereastră.


Adevărul e ca bunica s-a sinucis
Şi nu ştia să croşeteze
(Deci, nici măcar nu şi-a croşetat singură funia –
asta ar mai fi scos povestea din banal).
Când au tăiat-o de acolo era prea târziu pentru a doua zi.
Ca s-o îngroape au mituit preotul
Cei vii îi urăsc pe cei spânzuraţi
Poate pentru aroganţa cu care s-au atârnat deasupra pământului
Plutind în eternitate
Ce idiot ultimul vers
Nu mai ştiu dacă a plouat la înmormântare



NU, NU, NU SUNT DE ACORD!

Retrag cuvintele! Retrag cuvintele
Laura scrise petiţii, reclamaţii
şi rugăminţi către Aemilia,
Sprâncenat, Omul cu Aripi
şi mai ales Travestit
(despre care, datorită transparenţei lui,
se credea că ar fi fost
vreun sfânt de prin suita lui D-zeu).
Cineva îi ascultă, totuşi, rugile,
deoarece, a doua zi dimineaţă,
Bunica se uita din nou pe fereastră
croşetând.

Cine? Cine are puterea de a schimba lucrurile
în poemul acesta?

Laura, să nu înnebuneşti!
Ascultă, Laura, să nu cumva să înnebuneşti!
Pe oamenii nebuni nu-i iubeşte nimeni.


ianuarie 2013, Târgu - Mureş

Mini-eseu despre frică

Tocmai m-am auzit la Radio România Internaţional! Mă rog, pe jumătate, pentru că târziu m-am prins că erau două posturi RRI, 1 şi 2 (logic!).  Şi ce mă tot laud? vă aud bombănind... Păi, mă bucur că nu a sunat atât de penibil cum credeam eu că va suna! A sunat chiar bine. Mă rog, a ajutat şi faptul că vocea mea a fost dublată în cea mai mare parte, pentru că emisiunea era în limba engleză - aşa că emoţia din vocea mea nu mai era să altereze informaţia. Care informaţie era chiar decentă. Adică, nu am spus nimic extraordinar, dar cel puţin nu am spus nicio tâmpenie flagrantă. Înainte de interviu mi-a fost rău de frică şi îmi făceam scenarii crunte în care nervii mei cedau, izbucneam în plâns şi trânteam telefonul de perete. Cineva mi-a povestit odată că, la primul ei rol, însăşi Maia Morgenstern a fugit de pe scenă hohotind... (o fi adevărat? vra să zică, timiditatea bolnăvicioasă trece? o voi întreba!) Revenind la micul meu interviu telefonic, jur că imaginea unui intervievator sobru, cu voce elegantă, calmă, engleză - şi care se simţea prin telefon că poartă costum negru şi cravată finuţă, intelectuală - imaginea unui astfel de gentleman (ne)făcând faţă unui eventual ţipăt al meu de gorgonă cu părul roşu şi vâlvoi, drept în mijlocul unei conversaţii elevate despre poezia postoptzecistă, jur că imaginea asta mi-a dat curaj să merg până la capăt. Mă scuzaţi domnule Nasta şi vă mulţumesc pentru răbdare...

Dragii mei, dacă fac cumva rost de înregistrare, vă voi pune un link undeva pe aici... Până atunci, trebuie să mă credeţi pe cuvânt că a fost ok. E drept, am fost în defensivă şi am fost departe de a-mi manifesta spumoasa personalitate pe care actorii cu care am lucrat o cunosc, dar simt că îmi voi îmbunătăţi performanţele live treptat.

Ce sens a avut să mai deschid o dată subiectul acestei fobii ale mele faţă de interviuri? Păi să vă fac o confesiune: mă tem că nu sunt, de fapt, timidă... E mai rău... Vă voi dezamăgi cumplit când vă voi spune că eu sufăr de laşitate. Am ratat o mulţime de oportunităţi din viaţa mea pentru că mi-a fost frică. Mi-e frică de neprevăzut, o mulţime de lucruri simple mă pun în discomfort. Mă stresează să răspund la telefon la numere necunoscute... Nu am curajul să bat la uşă după ce am întârziat undeva... Mi-e frică să abordez un director de teatru pe care nu-l cunosc, deşi meseria mea presupune asta... Nici nu ştiu exact de ce anume mi-e frică, probabil că de ratare. În general, ştiu că e ilogic să-mi fie frică, dar uneori mi-e atât de frică, încât nici nu mai conştientizez asta... Cel mai bun exemplu de laşitate e POEMA DESNUDA, pe care l-am ţinut cinci ani la naftalină. Cinci ani, vă daţi seama?? Mare minune că nu s-a pierdut, având în vedere că în ultimii şapte ani m-am mutat cu întreg calabalâcul de exact şase ori. Mare noroc că sunt atât de nostalgică, încât nu mă îndur să arunc nici măcar floarea presată de la primul meu spectacol regizat, acum vreo 10 ani (vi se pare frumos? păi să vă mai înşir câteva dintre lucrurile pe care nu m-am îndurat niciodată să le arunc, imaginaţi-vă cum arată toate în camera mea, printre 3000 de cărţi şi o sută de păpuşi de porţelan...Ba nu, vi le înşir altădată, dacă sunt doritori. Voi face o postare cu titlul "Bâlciul lui Bilciu", how about that?)

În fine, vă spun că îmi este atât de frică tocmai pentru că, în ultima vreme, îmi e din ce în ce mai puţin frică. Deoarece cred şi am crezut mereu că omul este propria lui capodoperă, că poate face din el ce vrea. Nimic nu îl poate modifica pe om cu adevărat decât el însuşi. Aşa că nu trebuie decât să renunţ la frică. Eu nu sunt frica, ci abia fără frică sunt eu însămi.E simplu... În cei trei ani în care am predat la liceu, am văzut o mulţime de oameni aflaţi la cumpăna dintre a-şi urma visele sau a face "ce trebuie". Când i-am revăzut pe urmă, ani mai târziu, mulţi îmbătrâniseră înaintea mea.... Întotdeauna m-a întristat să văd cum oameni foarte talentaţi îşi irosesc viaţa pentru că nu au curajul să îşi înfrunte fricile.Asta mie n-o să mi se întâmple! Eu îmi voi urma visele până la capăt, chiar dacă ele par absurde!

Visători de pretutindeni, repetaţi după mine: cred în zeul meu, Don Quijote, care s-a luptat cu morile de vânt şi s-a învins pe sine!...

Învăţ să fiu celebră...

Azi a întrebat-o cineva pe prietena mea Anda Saltelechi "ce face Crista?", iar ea a glumit: "Învaţă să fie celebră"... Cred că a glumit numai pe jumătate, în sensul că mă străduiesc, într-adevăr, din răsputeri să fac faţă noului meu statut, de persoană semi-publică.

Eu sunt un om emotiv. FOARTE emotiv. Aşa că, în mod cu totul şi cu totul neaşteptat, succesul e pentru mine o mare sursă de stres. Evident, prefer să am succes, decât să mi se întâmple vreo nenorocire. Dar ce plăcut era când vegetam în poziţia comodă a omului retras, care nu prezintă niciun interes pentru nimeni. Mă sperie să fiu în centrul atenţiei. La lansarea mea de acum două zile, cu peste 50 de ochi aţintiţi asupra mea, am simţit că iau foc. M-aş fi dezbrăcat de tot acolo, în public, atât de cald mi s-a făcut... De când am câştigat premiul Uniunii Scriitorilor, primesc multe solicitări de interviuri. De fapt, nu atât de multe, dar destule şi asta este o schimbare neliniştitoare în viaţa mea. Îmi place foarte mult să vorbesc cu oamenii, dar nu îmi place să vorbesc cu un aparat care mă înregistrează. Atunci când reporterul încearcă să comunice cu mine, când îi simt prezenţa şi îl pot privi în ochi, mă relaxez şi, după câteva minute, reuşesc să fiu stăpână pe mine şi să îmi exprim convingerile. Alteori, însă, sunt abordată la telefon şi mă trezesc aruncată în necunoscut, fără niciun punct de sprijin şi interviul se termină înainte ca eu să reuşesc să mă adun. Rezultatul: vocea mea tremurată, multe bâlbe şi nimic care să mă reprezinte de fapt. Îmi jur atunci că nu voi mai da niciodată un interviu, pentru că nu sunt în stare şi nu are rost să mă chinuiesc... Cred, sincer, că e vina mea...

Când eram elevă şi, mai târziu, studentă, îmi picam toate examenele orale. Toate, aproape fără excepţie. Îmi amintesc şi acum lipsa de tact a unei profesoare de psihologie din liceu care, văzând că nu eram în stare să scot niciun sunet, m-a întrebat miştocăreşte: "Câte laturi are dulapul din faţa ta?" De spaimă, dulapul avea ba 4, ba 6, ba 8 laturi... Profesorii care ajunseseră să mă cunoască şi să mă aprecieze îmi permiteau, numai mie, să dau răspunsurile la întrebări în scris. În scris prindeam aripi şi handicapul meu dispărea. În scris eram Crista cea atotputernică.

Ştiu că urma să vă povestesc cum a fost la lansare, dar mă descarc mai întâi de energia aceasta negativă, acumulată în urma unui interviu pe care tocmai l-am dat la Radio România Internaţional. Îmi cer scuze d-lui Eugen Nasta, care m-a intervievat că am fost un interlocutor atât de prost... Nu numai că nu mi se pare politicos să refuz interviurile care mi se cer, dar sunt chiar recunoscătoare celor care manifestă interes faţă de persoana mea şi de POEMA DESNUDA. Mi-ar plăcea să mă pot ascunde sub plapumă şi să refuz orice contact cu presa, aşa ca Salinger, adică acesta ar fi cel mai comod lucru. Dar, pe de altă parte, mă gândesc că am ceva de spus şi aş vrea ca vocea mea să fie auzită. Vreau ca personalităţile promovate de media românească să nu mai fie Becali, Monica Columbeanu, fata de la pagina 5 sau vreo soţie de fotbalist, în detrimentul oamenilor valoroşi, de cultură. Şi vreau ca modelul femeii române să nu mai fie păpuşile 90-60-90, zâmbind tâmp pentru a masca lipsa creieraşului lor şi nici piţipoancele dornice de scandal la OTV. Aşa că trebuie să învăţ să mă exprim şi să îmi placă să mă exprim, pentru ca şi ceilalţi oameni care cred în cultură, în artă şi în adevăratele valori ale umanităţii să aibă şi ele curajul să se exprime şi să mi se alăture. Să schimbăm în sfârşit ceva!

Ştiu că apariţiile în media sunt o parte componentă a carierei artistice şi, da, vreau să învăţ să o stăpânesc, pentru că vreau să fiu apreciată în ţara asta ca artistă şi vreau să îmi câştig existenţa din arta mea, pentru că nu cred că poţi fi ziua contabil sau profesor şi noaptea Shakespeare. Vreau ca literatura să nu mai fie considerată un hobby al profesorilor de română, ci o meserie onorabilă, din care să îmi plătesc facturile pe care şi eu, ca orice om, le am! Vreau doar să fiu lăsată să scriu în linişte, cel puţin 8 ore pe zi!!

Aşa că îi rog pe toţi oamenii de presă care vor să mă mai intervieveze de acum înainte să aibă răbdare cu mine... Promit să învăţ repede meseria de "intervievat" şi să fiu în stare să mă prezint în faţa dvs. pe mine, Crista Bilciu, nu un ghem de emoţii şi frici absolut iraţionale, care mă anulează.

Ştiţi cum zice englezul: "Practice makes better"...

PS. Interviul cu pricina se va transmite luni, 17 octombrie, ora 20, la Radio România Internaţional. Fiţi blânzi cu mine! (Sper din suflet că cineva editează bâlbele mele şi nu mă lasă să fiu penibilă pe plan internaţional!)

Interviul meu la Radio România Cultural

Iată interviul despre care vă vorbeam ieri, îl puteţi asculta AICI...

Am reuşit să mă ascult până la capăt (de altfel, a fost un interviu scurt) şi mi se pare că răzbate din el pesimism... Nu cred că sunt pesimistă, mai degrabă nerăbdătoare: până acum nimeni nu mi-a spus absolut nimic despre cartea mea... Atâta îmi doresc şi eu: să aflu ce înţeleg oamenii din ea şi ce gândesc despre ea. Recunosc că, acum mai mulţi ani, îmi imaginam că publicarea unei cărţi îţi asigură, ca în străinătate, un oarecare statut: pe lângă interviuri, lecturi publice, autografe etc., speram că un scriitor poate trăi decent de pe urma muncii sale (pentru că nu e normal să fii ziua contabil şi noaptea artist). Evident, am aflat acum că onorariul pentru o carte publicată e cu mult sub un singur salariu minim pe economie, aşa că regret enorm că nu mă pricep la contabilitate (sau la vreo altă meserie practică). Dar, aşa cum actorii debutanţi angajaţi în teatre au un salariu de 600 de RON, dar se hrănesc cu aplauzele de la final şi cu câte un comentariu al unui spectator care i-a urmat în povestea de pe scenă, tot aşa aştept şi eu să văd că povestea din POEMA DESNUDA a folosit cuiva... Sper să fi folosit... Altfel voi păstra volumul al doilea (care e aproape gata) în lădoiul meu de zestre, plin cu manuscrise şi jurnale...

Aştept cu mare curiozitate chiar şi comentariile voastre negative!

E important să ai o voce!

Ieri am dat un interviu Sorinei Bota, pentru Radio România Cultural. Un interviu prin telefon despre POEMA DESNUDA - şi am tremurat ca pe vremea când aveam examene orale la Litere... Cred că v-am mai spus că în facultate mi-am picat TOATE examenele orale, deşi, de cele mai multe ori, ştiam foarte bine răspunsurile... În liceu am avut noroc, profesorii mă lăsau - numai pe mine - să răspund în scris la întrebări (salutări Liceului Pedagogic din Târgu-Mureş:)...

Cui îi place să stea în picioare, în faţa unei mulţimi de oameni plus o autoritate înarmată cu stilou şi catalog şi să se simtă ridicol spunând versuri, citate, rezumate? Um, probabil că actorilor. Iubesc actorii, dar niciodată nu mi-am dorit să fiu actriţă!

Vouă nu vi s-a întâmplat să vă juraţi în timpul sesiunilor de examene că, după absolvire, vă veţi alege o meserie în care să nu mai daţi niciodată vreun examen? Ei, bine, mie da! Şi poftim ce meserie mi-am ales!

Timiditatea mi se pare una dintre cele mai grave boli. Teoretic, omul ar trebui să fie în stare se adapteze la orice şi să evolueze, eu chiar cred în asta. Treci prin viaţă şi înveţi. Până şi răul de maşină mi-a trecut la 20 de ani, când am lucrat un an ca impresar artistic la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş. Mai mult, pe la 30 de ani, am început să suport măslinele, a căror simplă imagine mi-a întors toată copilăria stomacul pe dos... Timiditatea, însă, e tare rezistentă... Îndată ce un reporter îmi cere un interviu, mi se face rău de frică.

Pe de altă parte, mă gândesc că e important să ai o voce şi să o faci auzită! Pentru ca liderii de opinie să nu mai fie oamenii cu bani (şi nimic altceva), modelele culturale să nu mai fie maneliştii şi fetiţele fără creier al căror unic merit este viteza cu care se dezbracă sau mariajul pe care îl fac cu milioanele sau numele cuiva. Aşa că rabd şi mă lupt cu timiditatea. Uneori am noroc şi dau interviuri în scris. Alteori...uf! De fapt, nici nu ştiu cum e mai bine: când dau un interviu în scris, nu am emoţii şi interviul e mai cinstit, mă reprezintă mai bine - dar abia atunci când interacţionez live cu reporterul se creează adevărata comunicare. Aşa că, nici eu nu ştiu cum e mai bine...

Oricum, e în mod sigur mai bine să dai interviuri radio decât interviuri video! Pentru că nu am încă interviul de ieri, vă postez aici nişte videointerviuri cu mine, aşa, ca terapie. Jur că niciodată nu am avut curajul nici măcar să le urmăresc până la capăt... Anyway, vorba englezului, practice makes better!

Interviul meu în "Zi de zi": "Când nu fac teatru, nu mă simt bine"

 Astăzi a apărut un interviu cu mine în cotidianul "Zi de zi". Reporterul a fost Toth Alex, redactorul-şef. E plăcut să dai interviuri...

Reporter: Cum şi când aţi descoperit teatrul?  Crista Bilciu: Am fost un copil foarte puţin sociabil şi dintotdeauna am preferat să mă ascund în casă printre cărţi, mai ales că tata mă învăţase să citesc la patru ani. Aveam foarte multe jucării, o ladă imensă care acoperea întreg covorul de nu se mai putea călca pe jos. Totuşi, jucăria mea preferată era făcută de mine: aveam o colecţie de omuleţi din resturi de ceară şi de săpun, îi ţineam într-un fel de fagure din cutii de chibrituri lipite între ele cu aracet şi toată ziua imaginam mici scenarii, poveşti care se petreceau între omuleţii mei. Era micul meu teatru de păpuşi. Pe urmă, pe la 10 - 12 ani, am început să fac “mini-spectacole” pe malul Pocloşului, îmi regizam vecinele, era jocul nostru preferat, de altfel singurul joc pe care îl conduceam eu. La celelalte jocuri nu mă descurcam prea bine, nu aveam spirit practic. Mi se pare foarte amuzant să îmi amintesc cât de des se certau “actorii” mei între ei, nimeni nu voia să joace rolul negativ, toţi voiau să fie prinţesa… Acum, bineînţeles, actorii profesionişti gândesc exact invers…

Rep.: De ce aţi decis să plecaţi din Târgu-Mureş, un oraş destul de bogat în ceea ce priveşte teatrele? C.B.: Eu am plecat la Bucureşti tocmai pentru că Târgu-Mureş nu era un oraş destul de bogat din punct de vedere teatral, nu pentru un debutant. Am absolvit UAT Târgu-Mureş, am lucrat un an la impresariatul Teatrului Naţional şi mi-am dat seama că nu am nicio şansă, nu aveam nici măcar idee de unde şi cum să îmi încep cariera. Atunci m-am gândit că în capitală sunt câteva zeci de spaţii teatrale de toate mărimile şi felurile şi sunt sute de studenţi la actorie şi absolvenţi cu care îmi pot face experimentele teatrale care mă interesau. Şi cred că am gândit foarte bine: de când sunt aici, de aproape şapte ani, am regizat vreo 13 spectacole pe texte de Sartre, Beckett, Shakespeare, Eugen Ionescu, Apollinaire, Caragiale şi am avut de fiecare dată sala plină. În plus, am avut şansa câtorva întâlniri extraordinare cu Cătălin Naum, Tomi Cristin, Sanda Manu, Amalia Ciolan, Alexander Hausvater, David Esrig, Maia Morgenstern, oameni care au fost generoşi şi m-au lăsat să stau lângă ei şi să învăţ meserie.

Rep.: Ce alte activităţi aveţi la Bucureşti?C.B.: Fac teatru, scurt metraje, scriu, pictez... Duc o viaţă absolut boemă. În ultimul an am frecventat mult cercurile literare... Văd multe spectacole, inclusiv venite din alte ţări, mai ales în festivaluri, iar la asta nu prea aveam acces la Mureş.

“În teatru, îl prefer pe Shakespeare, în primul rând. Nici nu concept să nu îi pun în scenă toate textele la un moment dat”

Rep.: Ce simţiţi atunci când faceţi teatru/regie?C.B.: Nu ştiu ce simt când fac teatru, dar ştiu că atunci când nu fac teatru nu mă simt bine...citiţi restul interviului în ZI DE ZI