Cine şi ce mai apare în cartea mea, „Evanghelia după Lilit”:

-         O eroină pe nume Laura, Cal-ciorap, bidiviul croşetat de Bunica, o jumătate de câine, o rimă (sau mai multe), (cel puţin un) balaur, Târfa poeziei, Lilit, Silviu Purcărete (însuşi!), un hidrant (sfânt), un acvariu cu peştişori pirana, melci cu sâni uriaşi şi moi, Alexander Hausvater, un inorog, Alexandru Dabija, Căţelul Tăcerii, Căţeaua Cuvântului, Sanda Manu, vreo doi iubiţi de-ai mei, bărbaţi faini de tot, pe care n-o să-i ghiciţi niciodată, câteva mii de cicade Magicicada tredecim, un ou (sufletesc), Charon cel cu ochi de gheaţă, Biblia cu arhangheli cântători, un fotocopiator morocănos,  un gândac pe nume Gândac Gândescovici Raskolnikov, alţi actori şi regizori absolut reali (dar pe care îi numesc sau nu în carte), un OZN părăsit, un cireş şi un pui de cireaşă, un teatru-labirint,supraetajat, compus din trei teatre pe care le iubesc, un Travestit (despre care nici eu nu-mi mai amintesc exact cine e), Al lu’ Cincistele, alintat Cinci, Ghiţă-patronul şi Mimi a lui, alte personaje din „Poema desnuda”, Aemilia cea nebună, maşini de spălat, pisici de Cheshire, şobolani pe care i-am prins cu o strachină şi o bucată de slănină înfiptă în chibrit, Polonius, nişte mârtani şi o motană, tanti Zizi în mai multe exemplare, cizmarul Ciocan cu haita lui de pantofi desperecheaţi, o prezicătoare pe nume Cassandra-Furtuna, unchiul Tică, craniul lui Yorick, mai multe poveşti de dragoste, flăcări, Lelia Cârciumăreasa şi nea Piscu, o mămăligă făcută de Elvire şi Marta, multă mâncare ardelenească, oltenească, moldovenească, un portar cam obtuz, iubita lui Cal-ciorap, o soacră care ştie să fuflexeze, Bunicuţa Saveta şi nepoatele ei împanglicate şi înlăcrămate, doamna Kia, nepotul Pană şi iubita lui cu butoane, secretara Nuţi, câteva poeme de dragoste disperată, Liţă Wattu şi iubita lui pe care nu o pot numi deocamdată, o să vă explic mai încolo de ce, iubitul Laurei, Buze-frumoase, şi mai multe flăcări, urna de lut în care totul se transformă în cenuşă şi, bineînţeles, Luna.

Despre Lilit, târfa

Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa, adică perfect și androgin, compus dintr-o parte bărbătească, pe nume Adam și una femeiască, pe nume Lilith. Cele două părți trăiau în același corp și erau egale, dar se certau toată ziua (ba pentru că încercau să se domine unul pe celălalt, ba pentru că nu puteau cădea de acord care să stea deasupra atunci când făceau sex), așa că Lilith a rostit de trei ori numele lui Dumnezeu și s-a rupt din ființa perfectă, pe urmă a fugit din Rai și s-a împerecheat cu demonul Samael, căruia i-a născut o mulțime de copii-demoni. Văzându-l pe Adam singur și mofluz, Dumnezeu a trimis trei arhangheli după Lilith, să o aducă înapoi, amenințând-o: nu se supune, va omorî o sută de copii de-ai ei pe zi. Dar Lilith tot nu s-a întors. Așa că Dumnezeu i-a făcut lui Adam o nouă pereche – de data asta, ca să fie sigur că e submisivă, a făcut-o din coasta lui Adam: pe Eva. Și așa a devenit Eva prototipul nevestei, iar Lilith a rămas prototipul amantei, al femeii libere și independente.

Am descoperit versiunea asta a Genezei în adolescența mea, când mă luptam pentru identitatea mea și feminitatea mea în mijlocul unui orășel de provincie ascuns în inima unei țări misogine (bine, patriarhale, că sună mai elevat). În orășelul meu, unde trebuia să spăl vasele pentru că sunt fetiță, să nu cânt la masă pentru că voi avea soț bețiv și să nu-mi fac griji dacă mă lovesc pentru că îmi trece până mă mărit, cu alte cuvinte, în orășelul în care viața tuturor persoanelor de sex feminin se împărțea în înainte și după căsătorie, m-am îngrozit și m-am revoltat în fața acestor norme sociale care îmi dădeau voie să am suflet și să îmi caut drumul în viață numai în timpul liber, dacă îmi rămânea așa ceva după ce îmi încheiam sarcinile de soție și mamă. Am crescut urându-mi sânii care mă delimitau atât de tare de casta privilegiaților și mi-am dorit multă vreme să fiu și eu bărbat. Multă de tot. Pentru că bărbații sunt liberi. Pentru că bărbații sunt mai întâi oameni și pe urmă bărbați. Pentru că bărbații se pot face regizori de teatru și căpitani de corabie și pot fugi în lume cu circul fără să fie vânduți în rețele de proxenetism. Pentru că bărbații pot face autostopul prin Europa și se pot plimba singuri noaptea sub lună fără să fie violați. Pentru că nimeni nu întreabă un bărbat când se căsătorește și nici nu-i spune că  e neîmplinit dacă nu are copii.

Multă vreme am căutat un model de femeie puternică în anturajul meu, dar n-am găsit. Auzeam de la  bărbații din jurul meu demonstrații că femeile sunt inferioare în toate domeniile, inclusiv în artă, deși mi se spunea cu condescendență: uite, excepție fac actrițele. Apoi mai existau teorii și statistici care demonstrau că femeile au un IQ mai scăzut, incapacitate de a estima distanța sau de a vedea în spațiu, lipsa capacității de sinteză și așa mai departe. Aveam pe atunci o prietenă mult mai în vârstă, poetă, extrem de inteligentă, pe care orașul o considera nebună, deși era cel mai lucid, mai inteligent și mai educat om pe care îl cunoșteam. Evident, casa ei era un labirint de cărți și reviste prin care puteai să-ți rupi gâtul și nu era în stare să facă nici măcar o omletă fără să dea foc la jumătate de bucătărie. În Evul Mediu ar fi fost arsă pe rug.

Și atunci am găsit-o pe Lilit. Am întâlnit-o prima dată într-un articol despre Manuscrisele găsite la Marea Moartă și apoi am devorat tot ce am găsit despre ea. Se remarca în mitologia ebraică și se credea că se trage din lilitu, nilte demonese din religia mesopotamiană străveche, care apăreau și în textele cuneiforme asiriene, babiloniene etc. Lilith e menționată și în Biblie. Numele ei vine de la termenul ebraic sau arab pentru "noapte", iar lilith ar înseamna "creatură nocturnă" sau "monstru nocturn". Denumește și un tip de bufniță. Există și informații contradictorii sau contaminări cu alte zeițe sau demoni feminini, dar eu am ales din toate legendele, motologiile și poveștile ce mi-a plăcut și mi s-a potrivit mai mult. Faptul că simbolul ei este o fuziune din simbolul lunii și simbolul feminin. Faptul că există în astrologie o lună neagră, invizibilă, numită Lilith. Faptul că Lilith e energie feminină pură, care poate fi constructivă sau destructivă, depinde ce o dezlănțuie. Mă fascinează libertatea ei sexuală și forța ei sexuală.

Ei, bine, Lilit a mea, pe care o scriu fără H-ul ebraic din coadă, Lilit din "Evanghelia după Lilit", nu e decât parțial prima femeie, zeița și demonesa de mai sus. Pentru că Lilit a mea nu e din carne, ci din cuvinte. E un fel de duh liber al poeziei, dar al poeziei feminine. Puțin îi pasă ei de convenții și constrângeri, e aceeași energie feminină pură, incredibil de puternică izvorâtă din noapte, din subconștient, e lilitu tradusă în poem. Un fel de zeiță a poeziei. Sau târfă a poeziei.

Și multe altele aș mai putea spune despre Lilit, dar nu se cade, pentru că este, totuși, eroina unui volum de poezie, iar în poezie lucrurile nu se explică, ele se trasmit printr-un fel de revelație, la fel ca muzica.

Dar am simțit nevoia să scriu rândurile astea ca să știți de ce se numește cartea mea așa cum se numește. Noaptea asta am trecut cu corectura de pagina 100...

Cartea pe care nu sunt în stare să o nasc

Există o carte la care scriu de peste 6 ani. De fapt, în 2011, când am publicat prima mea carte ("Poema desnuda"), un ciot din a doua era deja scris. Câştigasem atunci Premiul Naţional "Mircea Ivănescu" şi, la masă, Ion Mureşan mi-a spus: „Nu sări să o scoţi imediat pe a doua.” Aşa că m-am relaxat. Un an, doi, patru. 

Pe urmă m-am îndrăgostit tare de tot, iar eu, când mă îndrăgostesc, nu ştiu cum mi se întâmplă, curg din mine cuvinte, sudălmi erotice,  metafore, vreau să mă torn în cuvinte pe de-a-ntregul şi să mă dăruiesc cuiva aşa, carte. Atunci, în câteva luni, am dat gata toată EVANGHELIA DUPĂ LILIT, 200 de pagini mari şi late. Scriam cu entuziasm, cu febră, cu disperare şi, imediat ce terminam un capitol, îl expediam celui care îmi provoca stările de euforie literară. 

Apoi corespondenţa mea s-a terminat, iar cartea, deşi terminată şi ea, a mai zăcut doi ani, pentru că nu reuşeam să fac ultimele corecturi. Ba nu reuşeam nici măcar să o citesc, nu puteam să o deschid, iar dacă nu aş fi avut-o feliată şi expediată, după cum ziceam, păstrată cuminte în cutiuţa de memorii a corespondenţei mele electronice, pun pariu că subconştientul meu ar fi pierdut-o pe undeva prin maţele computerului. 

Era, totuşi, cartea vieţii mele (la propriu). Am încercat să îmi dau un ultimatum. Am bătut palma cu o editură. Am schimbat emailuri cu editorul. Am printat-o, am luat-o cu mine la mare şi am alergat după ea prin nisip când mi-a furat-o briza. Am pătat-o cu ciocolată caldă. Am mâzgălit câteva pagini din ea pe tren, când mergeam în vacanţă. Am făcut modificări pe care le-am şters pe urmă. Am pătat-o cu ceai. Am cărat-o după mine pe fundul valizei în teatrele prin care am lucrat. I-am schimbat învelişul de hârtie, care s-a rupt, cu altul, transparent. Am mutat-o de colo până colo prin casă. Vreme de doi ani, gândul cărţii neterminate mi-a bântuit creierii şi m-a mâncat pe dinăuntru. 

Azi mi-am zis să pun piciorul în prag şi să postez în fiecare zi evoluţia corecturii, ca să nu mai am nicio scăpare. Acum închid blogul şi deschid documentul.Ţineţi-mi pumnii.

POEMA DESNUDA reloaded

De câteva zile lucrez cu frenezie la volumul al doilea din POEMA DESNUDA. Îl abandonasem o vreme în favoarea prozei, dar văd că tot poezia îmi face mai mult cu ochiul... De fapt, mint, nici măcar nu de asta îl abandonasem, pur şi simplu simt eu nevoia să las o pauză mai lungă între prima şi a doua parte. Dar nu pot sta departe de scris, lucrurile trăite trebuie scrise (altfel le retrăieşti?). Deci, scriu la partea a doua. Dacă o termin repede, văd eu ce fac cu ea... În definitiv, prima a zăcut în sertar cinci ani, de ce nu ar sta şi a doua la dospit?

Tot lucrând aşa la Poemă (nu se va mai numi aşa, dar încă nu vă spun cum se va numi), mi-am dat seama că:
- atunci când oboseşti de viaţă (în cazul de faţă a se citi "teatru" şi încă teatru independent) poezia e cel mai bun sanatoriu
- când oamenii din jur te dezamăgesc, cea mai bună soluţie e să îi reinventezi în scris
- cel mai greu e nu să spui tot ce ai de spus, ci să nu cumva să spui ceva în plus
- am cumva un mecanism interior (ce bine!) care îmi spune întotdeauna când am ajuns la forma finală a unui grupaj de versuri, indiferent ce spun alţii mai deştepţi ca mine
- e la fel de simplu să îţi târăşti după tine prietenii (puţini!) în delirul literar precum i-a fost Alisei să treacă prin apele oglinzii
- literatura şi realitatea s-ar putea să fie sinonime
- dacă nu înţelegeţi toate ideile mele cu liniuţă, citiţi POEMA DESNUDA (printre rânduri)
- s-ar putea să devin dependentă de epopeea asta şi să nu reuşesc să o termin după al treilea volum, aşa cum plănuisem. Ceea ce n-ar fi bine...
- şi altele...

Gata, am de scris! Vă las cu Anda Saltelechi, recitând din POEMA DESNUDA, cartea 1...

Interviul meu pe Agentiadecarte.ro: "Vă dăruiesc o ţară nouă prin care să vă plimbaţi: eu"

Acum câteva zile, Andra Rotaru mi-a luat un interviu pentru site-ul "Agenţia de carte". Mulţumesc, Andra Rotaru! De fapt, interviul a apărut ieri, numai că eu ieri eram la Telega şi, cu o cană de lapte proaspăt muls, priveam din iarbă stelele căzătoare. Aşa că abia azi postez aici interviul, pentru cei care nu l-au citit deja:

Mai este “realitatea un fel de literatură prost scrisă”?

De când manuscrisul meu a luat premiul Uniunii Scriitorilor, realitatea e o literatură destul de bine scrisă… Glumesc. În adolescenţă eram extrem de nefericită, nu mă puteam nicicum integra printre oameni, nu înţelegeam lumea în care trăiam, nu puteam părăsi lumea din interiorul meu. Acum ştiu că a face artă înseamnă a adăuga lumea ta la realitate. Atunci când scriu, atunci când fac teatru sau pictez, e o invitaţie: vă dăruiesc o ţară nouă prin care să vă plimbaţi: eu.

Imagini ale realităţilor de azi se transformă în personaje-parodie în poemele tale.

Cum spuneam, toată viaţa mea am trăit, de fapt, într-o lume paralelă. Chiar şi amintirile mele cotidiene nu se compun din întâmplări, ci mai mult din trăiri, din întâmplări interioare. Adică ştiu mult mai bine ce am visat la un moment al vieţii mele, ce mi-am închipuit, decât ce am făcut. Oricum, mare lucru n-am făcut, am citit câteva mii de cărţi şi am umplut câteva zeci de jurnale. Am trăit o mulţime de vieţi imaginate de alţii. Abia după 25 de ani, am descoperit teatrul şi am decis să adaug cuvântului fapta… Teatrul are meritul extraordinar de a nu te lăsa să te rupi de realitate…

Autobiografia se inserează în imagini uneori hipnagogice, ILR-ul, Facultatea de Litere, restanţele capătă proprietăţi pe jumătate umane, pe jumătate zoomorfe.

Deşi eram deja studentă la cinematografie (la a treia facultate) când, în urma unor cursuri de scenaristică, m-am apucat să construiesc structura poemului, ca pe o schelă metalică, în jurul căruia mi s-au grupat apoi, de la sine, toate fragmentele dezordonate, adunate în nu ştiu câte caiete, o mare parte din carte a fost gândită la 20 de ani, în timpul sesiunilor de examene la Litere. Unele examene au fost un chin pentru mine, am avut profesori care îmi cereau să memorez sute de pagini în mod inutil. În anul I am avut 7 restanţe, inclusiv la un examen de........

citiţi restul pe siteul Agentiedecarte.ro

Interviul meu în "Zi de zi": "Când nu fac teatru, nu mă simt bine"

 Astăzi a apărut un interviu cu mine în cotidianul "Zi de zi". Reporterul a fost Toth Alex, redactorul-şef. E plăcut să dai interviuri...

Reporter: Cum şi când aţi descoperit teatrul?  Crista Bilciu: Am fost un copil foarte puţin sociabil şi dintotdeauna am preferat să mă ascund în casă printre cărţi, mai ales că tata mă învăţase să citesc la patru ani. Aveam foarte multe jucării, o ladă imensă care acoperea întreg covorul de nu se mai putea călca pe jos. Totuşi, jucăria mea preferată era făcută de mine: aveam o colecţie de omuleţi din resturi de ceară şi de săpun, îi ţineam într-un fel de fagure din cutii de chibrituri lipite între ele cu aracet şi toată ziua imaginam mici scenarii, poveşti care se petreceau între omuleţii mei. Era micul meu teatru de păpuşi. Pe urmă, pe la 10 - 12 ani, am început să fac “mini-spectacole” pe malul Pocloşului, îmi regizam vecinele, era jocul nostru preferat, de altfel singurul joc pe care îl conduceam eu. La celelalte jocuri nu mă descurcam prea bine, nu aveam spirit practic. Mi se pare foarte amuzant să îmi amintesc cât de des se certau “actorii” mei între ei, nimeni nu voia să joace rolul negativ, toţi voiau să fie prinţesa… Acum, bineînţeles, actorii profesionişti gândesc exact invers…

Rep.: De ce aţi decis să plecaţi din Târgu-Mureş, un oraş destul de bogat în ceea ce priveşte teatrele? C.B.: Eu am plecat la Bucureşti tocmai pentru că Târgu-Mureş nu era un oraş destul de bogat din punct de vedere teatral, nu pentru un debutant. Am absolvit UAT Târgu-Mureş, am lucrat un an la impresariatul Teatrului Naţional şi mi-am dat seama că nu am nicio şansă, nu aveam nici măcar idee de unde şi cum să îmi încep cariera. Atunci m-am gândit că în capitală sunt câteva zeci de spaţii teatrale de toate mărimile şi felurile şi sunt sute de studenţi la actorie şi absolvenţi cu care îmi pot face experimentele teatrale care mă interesau. Şi cred că am gândit foarte bine: de când sunt aici, de aproape şapte ani, am regizat vreo 13 spectacole pe texte de Sartre, Beckett, Shakespeare, Eugen Ionescu, Apollinaire, Caragiale şi am avut de fiecare dată sala plină. În plus, am avut şansa câtorva întâlniri extraordinare cu Cătălin Naum, Tomi Cristin, Sanda Manu, Amalia Ciolan, Alexander Hausvater, David Esrig, Maia Morgenstern, oameni care au fost generoşi şi m-au lăsat să stau lângă ei şi să învăţ meserie.

Rep.: Ce alte activităţi aveţi la Bucureşti?C.B.: Fac teatru, scurt metraje, scriu, pictez... Duc o viaţă absolut boemă. În ultimul an am frecventat mult cercurile literare... Văd multe spectacole, inclusiv venite din alte ţări, mai ales în festivaluri, iar la asta nu prea aveam acces la Mureş.

“În teatru, îl prefer pe Shakespeare, în primul rând. Nici nu concept să nu îi pun în scenă toate textele la un moment dat”

Rep.: Ce simţiţi atunci când faceţi teatru/regie?C.B.: Nu ştiu ce simt când fac teatru, dar ştiu că atunci când nu fac teatru nu mă simt bine...citiţi restul interviului în ZI DE ZI