Cronică de Al. Cistelecan în "Viaţa românească!"

În sfârşit, a apărut! Cronica d-lui Cistelecan! O puteţi citi direct la sursă aici - sau mai bine preiau tot articolul, ca să fie sigur! Iată-l:


Al. Cistelecan - VERVĂ DE FANTEZIE (ȘI VICEVERSA)

După cum arată ultimele debuturi de poezie (dar nu toate) s-ar putea crede că s-a dat o alarmă de blocaj printre devoţii biografismului minimalist şi că se caută deja soluţii de ieşire. Criza denotativă a poeziei, din care tinerii poeţi şi-au făcut o poetică rentabilă, e în bună parte şi o criză de imaginaţie. E oricum mai la îndemînă să denunţi imaginaţia ca principiu eufemistic decît să inventezi un nou imaginar. Numai că soluţiile poetice de denunţ devin, de regulă, monotone şi agravează sentimentul unei culpe creative. Cu funcţia imaginativă a poeziei se poate polemiza oricît, cu condiţia să nu rezulte că polemica e susţinută doar de lipsa imaginarului. Un imaginar consumat se dislocă însă printr-un nou imaginar, nu prin suspendarea funcţiei imaginative. Negarea acesteia e doar prima etapă din procesul de preparare a noii imaginaţii (deşi, fireşte, ea trebuie să fie o negare permanentă, mereu de actualitate).
O tentativă de ieşire din blocajul imaginativ al poeziei tinere face şi Crista Bilciu în Poema desnuda (Cartea Românească, 2011). Dar nu înfruntînd criza imaginaţiei, nu aducînd un nou imaginar, ci mai degrabă fentînd-o şi folosindu-se de toate cele încă în uz, de mai toate brand-urile instrumentale optzeciste şi post-optzeciste. Şi Crista Bilciu face biografism – sau măcar porneşte de la premisa unui biografism crud, fără iluzii. Poema desnuda e, desigur, un titlu-manifest, un anunţ de poetică nemiloasă atît pe partea confesivă, cît şi pe partea poietică. Ni se va arăta totul, şi dintr-o parte şi din alta: nici poeta nu va ascunde nimic despre sine, nici textul nu se va autoînşela, ci, dimpotrivă, se va autodenunţa. Şi chiar există o astfel de premisă confesiv-biografică, o pornire de autodenunţ cinic, de confesiune cu cruzime: „Atunci trebuia să dau eu foc,/ cînd aveam 20 de ani şi/ eram studentă la Litere/ şi credeam că realitatea e un fel de/ literatură prost scrisă./ Cînd iubeam penibil un bărbat/ însurat şi cinic” etc. Dar epopeea (şi ea una eroi-comico-satirică, în felul ei) nu va asuma decît mediat scenariul biografic (de un fabricat în convenţie biografistă e vorba, nu de altceva, fireşte). De la premisa „realistă”, poema sare de îndată în fantezie şi fantezism dezlănţuit (şi pe bună dreptate a zis Alex Goldiş – în Vatra, nr. 9-10/2011 – că de un „fantasy textualist” e vorba) şi începe să proceseze în vervă strictă un episod cu locatarii stranii din str. Progresului nr. 7. Semnele „realităţii” ca referent (re)apar peste tot, dar ele devin ancore vagi sub presiunea euforiei inventive care mută totul într-un spectacol cu motor dimovian. Mai consistentă decît realitatea „exterioară” devine cea lăuntrică, ale cărei partituri întrerup fantazarea (scriitura e, desigur, premedit polifonică) şi juisanţa ludică şi pot fi decupate şi revelate printr-o simplă operaţie de psihanaliză poetică: „EA/ Nu era o prinţesă închisă în turn,/ ci o fetiţă închisă în baie/ ta-ta-ta-tata/ a luat cheia cu el, a stins lumina/ şi a dat furios cu piciorul în uşă/ apoi a plecat definitiv şi pentru totdeauna/ să joace şah vreo două ceasuri prin vecini/ pic-pic-pic robinetul plînge, nu ea” etc. Nonşalanţa cu care sînt executate aceste partituri anamnetice ale traumei, de-structurarea lor parodică sau doar ironică, nu face însă decît să prezerve o anumită linie ocult dramatică şi să asigure poemei o alternanţă între vervă şi elegie. De o astfel de dialectică între gravitatea punctuală (dată ca ilegală, subversivă şi „involuntară”) şi verva continuă poema pare să dispună structural, dar şi linia dramatică e copleşită de cea euforică – iar de la o vreme chiar strivită. Sînt, aşadar, două premise „structurale” – cea confesivă, biografistă, şi cea de gravitate – care, dacă nu dispar din ecuaţie, sînt, oricum, marginalizate de vervă. N-aş zice că în folosul poemului, care se lasă astfel ocupat doar de juisanţa compoziţională şi-şi restrînge registrele. În atmosfera de nonşalanţă şi spontaneitate în care se consumă toată „epopeea”, premeditarea acestor alternanţe ar fi devenit, probabil, vizibilă numaidecît – dar cum Crista Bilciu a făcut „nevăzute” şi alte lucruri, fără a le lăsa să dispară, ar fi găsit în mod sigur o cale de a menţine tensiunea „candidă”, chiar dacă ea ar fi devenit din reţetă.

Retorica spontaneistă vine, fireşte, să acrediteze şi să acopere „autenticitatea” celor declamate, căci şi Crista porneşte de la ideea potrivit căreia poezia e datoare să rezulte viaţă imediată. Altminteri însă, tot ce rulează aici sînt invenţiuni fictive, legate între ele de o frenezie fals-narativă. Lirismul, atît cel legal, cît şi cel clandestin, survine pe o tramă epică parodică, iar „faptele” se precipită pînă la ameţeală şi se încîlcesc pînă la confuzie. Ritmul acesta „epic”, dimovian, nu e însă decît grila pe care se desfăşoară epica propriu-zisă a imaginaţiei, care e una de natură intertextuală, căci Crista scrie cu antologia poeziei române ştiută pe dinafară. Inventivitatea ei, pe cît de genuină, e tot pe atît de „relaţională” (nu neapărat livrescă) şi nu cred să existe pasaje care să nu trimită la fondul literar. Un simţ al inventivităţii parodice – dar şi al parodiei de prozodii şi formule – pare deprins de-a dreptul de la Cărtărescu („era un individ mărunţel,/ cu capul mare şi rotund,/ cu mustăţi săseşti,/ cu dinţi galbeni/ şi ochelari de soare peste ochi galbeni/ cu un costum prea mare, dar elegant,/ cu pantofi prea mici, dar de lac,/ cu manşetă,/ cu borsetă,/ care se juca nervos cu o brichetă,/ cu un gîndac ce i se urca pe cravată,/ cu degete fine, de fată” etc.) şi investit în combustibil pentru vervă. Nu e nici un efort ca de aici Crista să sară pînă la „cîntecele” candid-dramatice inserate în poezia lui Ion Mureşan („Fetiţele mici trebuie închise în locuri strîmte/ trebuie zidite/ aduse jertfă Tăcerii/ altfel/ le cresc sîni în tot felul de locuri ruşinoase./ Trebuie săpate gropi pentru fetiţe/ ele trebuie plantate în întuneric” etc.) – ca semn că poate străbate tot spectrul formulelor optzeciste şi că starea ei de „inspiraţie” e una aluzivă. Cu condiţia să nu piardă ritmul acesteia, textul e lăsat s-o ia în toate părţile, stimulat de un soi de fals onirism, astfel încît, în fulguraţiile pur imaginative, bate la marginile suprarealismului. E însă doar un suprarealism tolerat de inteligenţă, căci ea conduce, deşi poemul, odată pornit, pare fără mecanic (şi tocmai de aceea, cam ca la Dimov, oprit sau întors cîteodată brusc). Poem cu fabulă – şi uşor şi greu de povestit – Poema desnuda e, deodată, o fantezie de vervă şi o vervă de fantezie.

Alex Goldiş zice că „dacă nu va fi reţinut drept cel mai bun volum de debut al anului, Poema desnuda a Cristei Bilciu poate fi clasat în mod sigur la cele mai interesante noi apariţii.” Poate că, tocmai datorită faptului că e atît de interesant, are şanse să fie şi cel mai bun.