Un critic de cinci stele

Eu, când eram mică şi aveam codiţe cu pampon, eram iremediabil îndrăgostită de Mihai Eminescu, până într-acolo încât îl numeam în teza de la română doar "Mihai"... Dar nici măcar pe atunci nu puteam înţelege cum a putut scrie o poezie precum "La mormântul lui Aron Pumnul". Festivismul, reverenţele m-au îngrozit dintotdeauna... De câte ori mă duc la o lansare de carte (inclusiv a mea), mă tem să nu se ajungă acolo. De câte ori se termină un spectacol de teatru prost şi lumea începe să aplaude...uf!

Şi totuşi, iată că vă voi vorbi astăzi despre profesorul meu drag şi criticul meu preferat: Al. Cistelecan. Voi vorbi pe scurt, tocmai pentru că nu pot vorbi despre dumnealui fără să îl laud... Şi ştiu că nu îi place să fie lăudat. Atunci când mă pregăteam să dau examen la facultate, cineva mi-a spus: dacă vei avea norocul să ai fie şi un singur profesor adevărat, nu ai făcut degeaba facultatea. Ei, bine, dl. Cistelecan e cu siguranţă motivul principal pentru care nu mi-a părut rău că am fost studentă la "Petru Maior"!

Îl admir şi îl iubesc pentru: că pune literatura mai presus de orice şi atunci când, adolescentă teribilă, i-am scris că îmi pierd minţile, mi-a răspuns că "asta e bine pentru literatură"; pentru felul deschis în care noi, studenţii, îi puteam vorbi fie că era la catedră, fie că eram într-o cafenea; pentru felul în care s-a amuzat când a descoperit în ciorna tezei mele de licenţă pe care o coordona fraze familiare precum "după cum a scris Cis" ;  pentru că a fost poate, singurul meu profesor care a ştiut că rostul şcolii e să te ajute să te descoperi pe tine însuţi şi să devii tot ce poţi deveni, nu să înveţi să joci un rol social; pentru că nu l-am văzut niciodată jucând un rol, spunând lucruri pe care nu le crede sau "slujind" ca alţii la vreun parastas literar; pentru că am simţit întotdeauna că are o capacitate infinită de a asculta, de a citi printre rânduri şi de a nu judeca pe nimeni... Aş putea continua cu lista asta ore în şir.

Vă mai spun doar atât: eu nu cunosc alt om care să creadă mai mult în literatură ca Al. Cistelecan şi de aceea va fi întotdeauna pentru mine lectorul ideal. Atunci când scriu, mă simt într-un permanent dialog cu profesorul meu şi criticul meu şi asta mă ajută să nu bat câmpii literari. Am, cu alte cuvinte, în creier, un Cistelecan mai mic care mă cenzurează.

Ce voiam să spun? Că astăzi dl. Al Cistelecan a împlinit 60 de ani şi îi doresc la cât mai mulţi ani! Frumoşi şi literari!