Mini-eseu despre frică

Tocmai m-am auzit la Radio România Internaţional! Mă rog, pe jumătate, pentru că târziu m-am prins că erau două posturi RRI, 1 şi 2 (logic!).  Şi ce mă tot laud? vă aud bombănind... Păi, mă bucur că nu a sunat atât de penibil cum credeam eu că va suna! A sunat chiar bine. Mă rog, a ajutat şi faptul că vocea mea a fost dublată în cea mai mare parte, pentru că emisiunea era în limba engleză - aşa că emoţia din vocea mea nu mai era să altereze informaţia. Care informaţie era chiar decentă. Adică, nu am spus nimic extraordinar, dar cel puţin nu am spus nicio tâmpenie flagrantă. Înainte de interviu mi-a fost rău de frică şi îmi făceam scenarii crunte în care nervii mei cedau, izbucneam în plâns şi trânteam telefonul de perete. Cineva mi-a povestit odată că, la primul ei rol, însăşi Maia Morgenstern a fugit de pe scenă hohotind... (o fi adevărat? vra să zică, timiditatea bolnăvicioasă trece? o voi întreba!) Revenind la micul meu interviu telefonic, jur că imaginea unui intervievator sobru, cu voce elegantă, calmă, engleză - şi care se simţea prin telefon că poartă costum negru şi cravată finuţă, intelectuală - imaginea unui astfel de gentleman (ne)făcând faţă unui eventual ţipăt al meu de gorgonă cu părul roşu şi vâlvoi, drept în mijlocul unei conversaţii elevate despre poezia postoptzecistă, jur că imaginea asta mi-a dat curaj să merg până la capăt. Mă scuzaţi domnule Nasta şi vă mulţumesc pentru răbdare...

Dragii mei, dacă fac cumva rost de înregistrare, vă voi pune un link undeva pe aici... Până atunci, trebuie să mă credeţi pe cuvânt că a fost ok. E drept, am fost în defensivă şi am fost departe de a-mi manifesta spumoasa personalitate pe care actorii cu care am lucrat o cunosc, dar simt că îmi voi îmbunătăţi performanţele live treptat.

Ce sens a avut să mai deschid o dată subiectul acestei fobii ale mele faţă de interviuri? Păi să vă fac o confesiune: mă tem că nu sunt, de fapt, timidă... E mai rău... Vă voi dezamăgi cumplit când vă voi spune că eu sufăr de laşitate. Am ratat o mulţime de oportunităţi din viaţa mea pentru că mi-a fost frică. Mi-e frică de neprevăzut, o mulţime de lucruri simple mă pun în discomfort. Mă stresează să răspund la telefon la numere necunoscute... Nu am curajul să bat la uşă după ce am întârziat undeva... Mi-e frică să abordez un director de teatru pe care nu-l cunosc, deşi meseria mea presupune asta... Nici nu ştiu exact de ce anume mi-e frică, probabil că de ratare. În general, ştiu că e ilogic să-mi fie frică, dar uneori mi-e atât de frică, încât nici nu mai conştientizez asta... Cel mai bun exemplu de laşitate e POEMA DESNUDA, pe care l-am ţinut cinci ani la naftalină. Cinci ani, vă daţi seama?? Mare minune că nu s-a pierdut, având în vedere că în ultimii şapte ani m-am mutat cu întreg calabalâcul de exact şase ori. Mare noroc că sunt atât de nostalgică, încât nu mă îndur să arunc nici măcar floarea presată de la primul meu spectacol regizat, acum vreo 10 ani (vi se pare frumos? păi să vă mai înşir câteva dintre lucrurile pe care nu m-am îndurat niciodată să le arunc, imaginaţi-vă cum arată toate în camera mea, printre 3000 de cărţi şi o sută de păpuşi de porţelan...Ba nu, vi le înşir altădată, dacă sunt doritori. Voi face o postare cu titlul "Bâlciul lui Bilciu", how about that?)

În fine, vă spun că îmi este atât de frică tocmai pentru că, în ultima vreme, îmi e din ce în ce mai puţin frică. Deoarece cred şi am crezut mereu că omul este propria lui capodoperă, că poate face din el ce vrea. Nimic nu îl poate modifica pe om cu adevărat decât el însuşi. Aşa că nu trebuie decât să renunţ la frică. Eu nu sunt frica, ci abia fără frică sunt eu însămi.E simplu... În cei trei ani în care am predat la liceu, am văzut o mulţime de oameni aflaţi la cumpăna dintre a-şi urma visele sau a face "ce trebuie". Când i-am revăzut pe urmă, ani mai târziu, mulţi îmbătrâniseră înaintea mea.... Întotdeauna m-a întristat să văd cum oameni foarte talentaţi îşi irosesc viaţa pentru că nu au curajul să îşi înfrunte fricile.Asta mie n-o să mi se întâmple! Eu îmi voi urma visele până la capăt, chiar dacă ele par absurde!

Visători de pretutindeni, repetaţi după mine: cred în zeul meu, Don Quijote, care s-a luptat cu morile de vânt şi s-a învins pe sine!...