marți, 18 octombrie 2011

Prima recenzie în "România literară"


E foarte amuzant să îţi cauţi numele pe Google. Tocmai am descoperit în felul acesta că d-na Irina Petraş, critic literar şi preşedinta filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor, a scris o mică recenzie la POEMA DESNUDA. Recenzia o puteţi citi aici, în josul paginii. Sau, ca să fie şi mai simplu (şi pentru că textul e chiar scurt), vi-l redau pe acest blog, sper să nu se supere "România literară".

În general, nu am de gând să comentez părerile nimănui despre cartea mea. Îmi pare bine că POEMA DESNUDA a ajuns la cititori şi sunt curioasă cum se arată ea fiecăruia. Bineînţels că mă bucur atunci când ea place. Bineînţeles că mă întristez atunci când nu place, dar puţin, pentru că eu cred în POEMA DESNUDA şi scrisul meu nu este un exerciţiu de seducţie. Scriu pentru că mi se pare firesc să scriu, pentru că simt nevoia să scriu şi pentru că am despre ce să scriu.  SIncer, nu îmi prea pasă dacă unii sau alţii cred cartea mea bună sau proastă, aşa cum nu m-ar prea afecta dacă bărbatul pe care eu îl iubesc vouă vi se pare demn de iubit sau nu. POEMA DESNUDA e povestea pe care am vrut să v-o spun eu, acum. Mai încolo vă voi spune alte poveşti. Cred că fiecare poveste îşi găseşte urechile potrivite în care să picure  - sau, mai exact, cred că fiecare poveste născută din suflet vibrează pe o anumită frecvenţă şi nu trebuie decât să găsească celelalte suflete care vibrează la aceeaşi frecvenţă. Scriu deoarece cred în comunicare... Pentru mine, lectorul ideal este cel care vine spre cartea mea cu inocenţa unui copil, curios, gata să asculte şi să trăiască în poveste. Cel care ascultă povestea numai pentru a bifa că o ştie şi pe asta, pentru a vedea dacă e şchioapă şi ciungă sau pentru a o căuta de ouă, să vadă dacă nu cumva sunt de aur, un astfel de cititor nu mă interesează.

Vă spun toate acestea nu în legătură cu recenzia doamnei Irina Petraş, ci în general, ca să ştiţi care va fi atitudinea mea, indiferent ce veţi spune: aştept părerile voastre despre POEMA DESNUDA fără să mă supăr, fără să mă enervez, fără să mi se urce la cap laudele. Nu cred în războaiele literare. Aş vrea să vă aruncaţi în POEMA mea aşa cum a căzut Alice în groapa Iepurelui Alb, aş vrea ca ea, POEMA DESNUDA, să vă facă să visaţi - şi apoi aş vrea să îmi spuneţi cum a fost. Mi-ar plăcea să aflu experienţa unică a fiecăruia.

Mulţumesc d-nei Irinei Petraş pentru recenzie, care iată că urmează mai jos:

"Deşi originalitatea nu-i poate fi pusă la îndoială, iar cartea – câştigătoare a Concursului de manuscrise al USR – promite un viitor prelung poetei, Crista Bilciu respectă fiziologia scriitorului de azi: a devorat „câteva mii de cărţi”, a consumat avid faza livrescă şi mimetică a retrăirii unor vieţi gata imaginate. Personaj în propria carte, speră să se descarce de întâmplările interioare, paralele, dar şi de presiunea celor exterioare şi să acceadă la statutul de creator de lumi noi. Întâlnirea cu teatrul separă rolul de substanţă şi pregăteşte intrarea în scenă a faptei desnude. Proiectul nu e chiar la îndemână. Sub invazie de lucruri deja spuse (ca la optzeciştii livreşti şi ironici, că totul s-a scris e încă o constatare soft) şi inflaţie de imagini în comparaţie cu care „realitatea e un fel de literatură prost scrisă” („«Privesc pe fereastră» nu e acelaşi lucru / cu «mă uit pe fereastră» / adică «uit de mine privind pe fereastră»”), recurge la secretarea naturalist-onirică ori suprarealist-epică a propriilor date biografice/existenţiale în chiar miezul viziunilor străine. Maniera e mai degrabă autoficţională decât autobiografică. Poemul despuiat scoate la iveală personaje şi-şi spune poveşti cu o voce mică de fetiţă („Fetiţele mici trebuie închise în locuri strâmte/ trebuie zidite / aduse jertfă Tăcerii / altfel / le cresc sâni în tot felul de locuri ruşinoase”) ori cu una îngroşată anume să sperie balaurii din jur. Nici fotograf mizând pe privire, nici magician al viziunii, ci „neruşinat” maestru al colajului, gestionează grav-jucăuş „harababura” din poemul contaminat de coşmar. Biografismul, cu toate feţele sale minimaliste, mizerabiliste, scrâşnite ori vag-melodice, este unul en miettes. Biografia a încetat să aibă coerenţă şi stabilitate, formarea e crizică şi nesatisfăcătoare. Abil şi dezîncântat, eul („atunci când scriu, atunci când fac teatru sau pictez, e o invitaţie: vă dăruiesc o ţară nouă prin care să vă plimbaţi: eu”, spune într-un interviu) croşetează un multivers din petice cu sârgul alb şi exaspera(n)t al bunicii Sisif, emblemă a poveştii fără sfârşit, dar şi fără sens („firul se ţesea cu repeziciune / şi nu mai era vertical, ci orizontal. / Era ca un mare stomac exterior, / care nu ierta nimic în jur”). Singura scăpare e în Text: „Majoritatea fecioarelor sfârşesc în patul unui bărbat / Numai câte una mai scapă prin hăţişul textului…”
Cartea are stil şi forţă. Al. Cistelecan are dreptate s-o creadă de… „Cincistele”.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Cartea pe care nu sunt în stare să o nasc

Există o carte la care scriu de peste 6 ani. De fapt, în 2011, când am publicat prima mea carte ( "Poema desnuda" ), un ciot di...